Îl ascultam de câteva clipe măsurând infinitatea timpului în ritmu-i milenar: tic-tac… tic-tac… tic-tac… L-am privit printre gene şi cifrele sale fluorescente s-au conturat prin beznă: 3:07.
Prin voalul opac al nopţii mediteraneene nu se mai întrezărea nimic, deşi amintirea încăperii cu care mă familiarizasem în ultimele trei veri petrecute aici mi se derula în minte ca un miraj al detaliilor aleatorii. Florile pictate în stil florentin pe uşile mobilierului alb, înalt până la tavan, ce îmbrăca tot peretele din faţă, reproducerea unui tablou de Raffaelo, atârnat pe peretele din stânga, lângă oglinda ce reflecta fereastra deschisă spre universul pâclos al acestei nopţi în care mişunau lucertoline curioase, toate se aflau în jurul meu nevăzute şi inerte, contrastând cu veselia cristalină a turiştilor din timpul zilei.
Singura care rămânea neschimbată, mereu constantă, era canicula. Densă, apăsătoare şi tulburătoare. Mai ales noaptea. Şi era abia 3:07… prea devreme să-mi scufund toropeala-n mare.
Trei zero şapte… de trei ori şapte. Numărul magic… aducător de noroc. Întreaga mea existenţă pare să graviteze în jurul cifrei 7. Sunt născută pe 7 aprilie, în România locuiesc pe strada numărul 70, la apartamentul 7… şi-i iulie, a şaptea lună… şi-am zburat încoace cu-n Boeing 747…
O nouă privire spre ceas îmi întrerupsese şirul analogiilor. Se făcuse 4:06.
Timpul se rostogolea tăcut spre zori. Voiam să plec la plimbare, să fructific timpul rămas din vacanţa ce se apropia de sfârşit. Îmi devenise drag acest colţişor de lume cu nisip catifelat, valuri străvezii şi oameni prietenoşi, care salutau şi zâmbeau cu naturaleţea unor prieteni vechi, deşi cei mai mulţi eram turişti care probabil nu se vor mai revedea vreodată.
Străduţa chic pe care locuiam era umbrită din loc în loc de palmieri, măslini, oleandru sau, preferaţii mei, topiary în formă de ciupercuţă, ce străjuiau vile cochete ce zâmbeau spre trecători cu garduri de fier forjat, de dincolo de gazonul înnobilat de statuete şi ghivece cu flori.
Totul avea un farmec aproape mistic, cu zile de-o luminozitate orbitoare, în care nu puteai privi decât prin ochelari de soare, şi nopţi întunecate ca neantul, în care parcă presimţeai multitudinea păcatelor omenirii.
Din depărtare se auzi un motorino apropiindu-se, urlând ca o jivină-n noapte. Probabil doi îndrăgostiţi curajoşi care încălecaseră dihania şi o struniseră pe drumul spre mare.
Oare cum o fi să înoţi la ora asta? De câte ori am văzut marea de aproape noaptea, mi s-a părut un abis ce reflectă temeri, intuiţii şi intenţii de la periferia subconştientului, a cărui simplă contemplare părea să te absoarbă-n infinit.
Dar existau şi nopţi în care, pentru câteva zeci de minute, genunea devenea strălucitoare, oglindind focurile de artificii care atrăgeau pe faleză sute de turişti locali şi din împrejurimi. Atunci, briza sărată a mării devenea vanilată de la mirosul gogoşilor calde vândute în chioşcuri ad-hoc, pe care nu le mai găseai şi a doua zi.
Însă mirosurile specifice zonei erau mai multe. De la cel insuportabil de alge, care persista într-o margine de port, şi pe care încercam să-l ignorăm câteva minute pentru a cumpăra de la pescari scoici, calamari şi peşti abia aduşi din larg, până la cel îmbietor de pizza coaptă în cuptoarele cu lemne din restaurantele presărate pe o parte de Lungomare, promenada ce se întinde ca o panglică de-a lungul ţărmului, pe o distanţă de vreo 5 km.
Totuşi, cel mai neaşteptat miros l-am regăsit într-un mic bazar de indieni, pe lângă care trecusem de multe ori fără să-i dau prea mare importanţă până în acea zi, în care ritmul lasciv al unei melodii nemaiauzite, m-a atras într-o lume plină de culoare şi senzaţii. Învăluită treptat de parfum de beţişoare parfumate, cuişoare, scorţişoară şi şofran, am trecut printre cele două şiruri paralele de bancarele, lungi de vreo 30 de metri, la care negustorii indieni vindeau nucă de cocos, gablonţuri, jucării, poşete replică, simboluri hinduse şi fel de fel de suveniruri. N-am cumpărat decât clame de păr şi singurul sortiment de dulciuri ambalat, chiar dacă cele răsturnate pe tarabe şi neacoperite aveau un aspect mai îmbietor. Însă muzica, aromele, vestimentaţia multicoloră a indiencelor, tradiţionalul bindi pe care îl purtau în frunte, toate la un loc creau o lume magică în care parcă te aşteptai să întâlneşti un şaman sau un bătrânel cântând la fluier unui şarpe, spre a-l îmblânzi.
Plecând de acolo am avut senzaţia că am luat cu mine un pic din India descrisă de Eliade în cărţile lui, un crâmpei de Indie rătăcit în Italia.
5:05… şi nicio rază de soare, de parcă prin cortina de căldură pe care adierea n-o putea pătrunde, n-ar mai fi îndrăznit să treacă nici lumina. Dar mintea n-are nevoie de lumină. Nu la propriu. Ea îşi este sieşi suficientă şi poate proiecta amintiri sau îşi poate imagina întâmplări chiar şi-n bezna cea mai opacă. Şi astfel mă perinda pe străzile dragi mie, căutându-le mai ales pe cele unde gheaţa şi zăpada amestecate cu sucuri de fructe se vând cu numele de ghiaciolo şi granita, apoi cutreiera spre centru, în faţa palatului ducelui della Rovere, unde o săptămână din august poţi întâlni o mulţime de turişti îmbrăcaţi retro, ca-n anii ’50. Fetele sunt coafate de un hair sylist stradal şi au bentiţe sau flori prinse în păr. Poartă rochii până la genunchi, cu buline, mâneci scurte, bufante şi „pantofiori de Dorothy”, iar băieţii au pantaloni cu bretele şi basca de garcon. Toţi se plimbau la braţ, cu paşi afectaţi, străduindu-se să-şi intre în rol. E o mulţime pestriţă şi vioaie, de toate vârstele, care petrece pe stradă până dincolo de miezul nopţii, pe melodii vechi, care răsună în aproape toată staţiunea.
Însă acum e linişte deplină… şi imaginile încep să se suprapună ca într-un caleidoscop nebulos, estompându-se în mrejele somnului. Ceasul indică ora 6:04.
O fi tras cineva obloanele aseară de nu pot zări nimic în jur, în afară de cifrele electronice ale ceasului? Mintea îmi deveni perfect lucidă şi simţurile încordate, ca înaintea unui deznodământ. Conştientizam o oarecare panică, deşi nu identificasem exact motivul anxietăţii. Şi-atunci, într-o stare de luciditate absolută, am reuşit să văd cu ochii minţii, aşezate unele sub altele, orele la care privisem ceasul: 3:07, 4:06, 5:05, 6:04.
Erau ca o imagine în oglindă. Cifra care indica ora creştea, iar cea care arăta minutele scădea. Următoarea oră indicată după acest şablon, ar trebui să fie 7:03, exact inversul lui 3:07, ora la care mă trezisem, închizând astfel un cerc complet. Era, probabil, ora la care urma să adorm… sau… cine ştie?!
Am întins mâna spre noptieră, bâjbâind în spatele ceasului şi l-am scos din priză.
Guest post by Alina Mitruț
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Eclipsa de Lună în Pești din 18 septembrie 2024 (horoscop)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
