Îl duc în traistă. M-am gândit să spun că toate femeile cară așa ceva prin viață. Dar nu-mi permit să trag cu ochiul prin gențile altora. Așa că o să vorbesc de geanta mea și de conținutul ei misterios. Da’ de ce port eu așa ceva? Din motiv de lămpi filate în amestecul neuronal cu acele sentimente de amor orgolios. Păi, ce? Eu n-am voie să fiu om?
Ba am! Și având așa calitate, caut bunătatea și alte înzestrări, până-n străfunduri de suflet. Și-s unii de au niște străfunduri tare adânci. Atât de adânci încât mii de ani i-ar trebui luminii să le atingă. Și ce? Eu nu mă dau așa ușor învinsă, doar port în gentuță un atestat de cititoare-n suflete neînțelese. Și uite așa eu văd sclipiri și-n cel mai adânc și neluminat suflet. Asta nu înseamnă că omu-i vreun văduvit de haruri. Din contră! La prima vedere este musai luminos și cel mai probabil pare a avea și niscaiva talente speciale. Aș putea spune că este un bun orator ce își seduce victima cu slove bine ticluite și are și suficient timp să facă asta.
Da! Este chiar el, luceafărul! Asta mai port eu în trăistuță, că deh, el, musiu-ul care-mi atrage atenția are în mod sigur o aură de mister, de destin trecut prin rătăciri multiple. Ce rece este spațiul său, ce praf de galaxii îi înconjoară chipul și… ce imaginație bogată am. Asta ca să fiu blândă cu mine.
“Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează”, vorba poetului a devenit componentă a ADN-ului unui neam întreg de femei. Luceafărul acesta este mereu tainic, singur (la prima vedere), poartă pe chip, în mod neapărat, o tristețe aparte ce nu-i pricepută de lumea mult prea puțin binevoitoare, mereu favorabilă. Zic singur (la prima vedere) fiindcă așa vrea dânsul să pară și în mod categoric nu-s singura care l-a zărit. La cât străluce, sigur mai sunt prințese care-i cântă prin raze. Dar de… mă face să mă simt ca și cum alta mai faină nu s-a născut. Și iată încă un element de-l port prin geanta asta: credulitatea. Așa-s de naivă, încât cred tot ce-mi spui. Bine, aleg să cred ce-mi spui. Nu știu să funcționez după principiul că toată lumea minte, asta pentru că nu pot pricepe de ce trebuie să minți ca să exiști. Eh, dar asta-i altă poveste. Naivitatea asta ar putea deveni o problemă, dacă aș insista să rămân atașată de ea, chiar și atunci când realizez că luceafărul este, în fapt, un biet om aflat în mijlocul frustrărilor personale și care mă folosește pentru a-și confirma și reconfirma masculinitatea.
Acum, ce să zic? Se spune că bărbatul e dator să încerce și dacă muza-i căzută-n freză după vorba-i deosebită, vai de fixativ. Și uite așa, când te lovești, suferi. Iar poșeta e și mai greu de dus. La suferit am atestat de expertă. În fine, aveam. Că m-am împiedicat de un status plin de întelepciune: “suferi cât și cum vrei tu”. Așa că m-am decis acu’ o vreme să fac un curs de management al suferinței pentru că stagiul de suferință aplicată devenise un pic aglomerat. Deşi n-am premeditat, am beneficiat de un curs custom made, adicătelea, croit pentru mine. Uite așa înveți să te oprești, totuși, în fața coșurilor de golit gențile prea pline, ca să mai arunci balastul din ele. Prea multe gânduri și servețele cu lacrimi prinse-n ele strică. Și acum să golesc…
Suferință nu mai duc, cel puțin nu mai mult de o zi sau două. Că n-are sens să stau eu să bocesc doar ca să dau greutate și valoare simțămintelor. Au aceeași importanță și dacă îmi vindec orgoliul rănit într-o singură zi, cum ar avea și dacă l-aș mângâia vreo douășpe luni. Mai scap de cearcăne și de ochi umflați.
Naivitatea-i înduioșătoare, dar am mai ascuțit-o pe ici, pe colo, prin părțile mai blânde. Măcar să înțepe din când în când.
Și iată-mă-s înapoi la un luceafăr. Mda, ăsta-i secretul. Să cobori luceafărul din podul imaginației personale și să-i dărâmi soclul. Și uite așa obții un cătălin. În final, tu-l vezi așa cum este el de fapt: comun, ca un substantiv. Și-l privești până când nu mai pricepi de ce-ți pierzi timpul cu… aici engleza are un cuvânt bun: it.
Așa am priceput și eu că astrul de-mi lumina existența nu mai are nici măcar forța unui bec economic. Până la urmă, depinde de mine cum îl văd și ce greutate îi dau. Da’ parcă n-aș băga în geantă o greutate prea mare și asta din motive de prevenire a herniei. Atunci, ce să mai fac eu cu el? Să-l car și să-mi risc sănătatea?
Acu’ mai car în geantă doar niște chei, telefonul, o oglindă și un ruj. Musai un ruj, vanitatea e în floare… și femeia.
P.S.: Ca să rezist tentațiilor viitoare, mi-am cumpărat o geantă-plic.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
