– Vrei să mergi cu mine la B?
Nu vorbiserăm decât la telefon de vreo câteva ori şi a trebuit să recunosc în sinea mea că nu eram pregătită pentru o astfel de întrebare.
– Când? Azi?! Ăăă… la naiba, nu te-am văzut niciodată! “Hm… tuta pământului, ai îmbătrânit degeaba!”
– Nu azi, acum… ce-are?!! Ne bucurăm de drum, de vreme şi, eventual, de un pahar de vin. Suntem doi adulţi responsabili, nimic din ce n-am dori nu se va întâmpla!
Mda… mi se mai întâmplase să aud chestia asta.
– Atât?
– Atât.
– Lasă-mă, te rog, o oră, să-mi consult agenda.
Am râs amândoi. Tocmai ce-i spusesem că nu aveam niciun program pentru week-end-ul acela.
Prinsă în ghearele unui trac pe care nu l-ar mai avea azi nici măcar o fată de liceu, apuc să-mi sun două prietene şi să-mi mărturisesc dilema. Amândouă m-au numit într-un fel pe care nu-l pot reproduce aici şi mi-au ordonat cu ton de mareşal să trec Prutul.
Neeeah… nişte uşuratice!
Mai fac o ultimă şi laşă încercare şi o sun pe maică-mea, femeie bătrână. Mai mult decât sigur îmi va înfrâna elanul migrator, aşa cum făcea în trecut, mai ales când va auzi că nu cunosc temeinic copilotul. Stupefiată, aud un “Du-te mamă, ce te codeşti atâta?!!Ce-ai de pierdut?!“
Oh, ce bine e la 45 de ani!
După fix douăzeci de minute, mă sună el şi-mi spune să arunc dracului agenda pentru că a pregătit totul de plecare.
– Bine!… spun pierită, cu inima cât un colibri.
Ieşim pe DN1.
Drumul obişnuit spre munte, o zi strălucitoare de iarnă, un bărbat atrăgător, manierat, sfios cât să nu pară tâmpit… mă rog, până aici totul e bine!
Pe drum, bla-bla-uri, descoperim că avem cam aceleaşi gusturi muzicale, zâmbete, priviri furişe trimise în cercetare… văzut-plăcut!
Ajungem. Eu – pentru prima dată în B, el – acasă.
– Lipsesc câteva minute, descarc din portbagaj ce-am adus, o parchez undeva şi…
– Ok, zic.
Rămasă singură, profit şi arunc o privire mai dezgheţată în jurul meu. O căsuţă destul de modestă, dar nouă şi curată, nimic neobişnuit – casă de vacanţă la munte.
La înapoiere, îl simt frisonat de gerul de afară, dar mai cu seamă de surpriza cu care-l aşteptam – vreo douăzeci de candeluţe aprinse, (pe care le aruncasem la plecare în rucsac, cu gând viclean), atâtea câte am apucat să însufleţesc pâna la întoarcerea lui de la maşină. După căutări febrile prin sertarele bucătăriei, găsisem, într-un final apoteotic, un amărât de chibrit umed cu care să comit nevinovatul pârjol.
Tot timpul acela mi-am imaginat ce faţă ar face dacă m-ar surprinde căutându-i prin sertare.
După ce şi-a recăpătat glasul, încă emoţionat îl aud şoptind:
– Bine ai venit! sunt bucuros că te-ai hotărât să vii cu mine…
– Nimeni nu mi-a mai făcut aşa o surpriză, a mai îngăimat privind la atmosfera din încăpere.
Mmmm… vinul roşu în boluri mari, umplute cu parcimonie, după cutume, aruncă mici sclipiri rubinii la lumina zgârcită a lumânărilor, aprinse cu duiumul în ungherele camerei.
Muzică veche, anii ’60 – ’70. Best of…
Descoperim afinităţi.
Nimic lasciv, conversaţia nu trenează, povestim. Frigul casei, nelocuită peste săptămână, s-a topit. În cameră se aşază o stare de graţie şi devenim din ce în ce mai conştienţi de tensiunea erotică, pe care încercăm destul de jenaţi s-o ignorăm. Presupun că amândoi aveam aceeaşi teamă de clişee.
Facem o tentativă de a ieşi din ea invocând ipocrit curiozitatea de a afla ce e la tv. Evident, era ceva muuult mai banal decât ceea ce se derula în chiar odaia în care ne aflam noi!
Încercăm din nou să ne salvăm cu o activitate prozaică: ne amintim simultan de foamea care ne roade.
Nici asta nu putea dura o veşnicie, aşa că revenim pe canapeaua din salonaş ascultând cântecele ce ne trag pe amândoi spre melancolice şi demult consumate poveşti.
Constatăm empatie.
Aflu că a cântat în Song şi dialogul despre acele timpuri curge ca o apă limpede, nebolovănoasă. Fotografii, amintiri, cenaclu, poezie, străzi măturate de vântul circumstanţelor vremii, întâmplări cu parfum vechi…
Împletim punţi afective…
Ne-am dat seama cât de târziu s-a făcut abia când micile lumânărele îşi dădeau duhul.
Era atât de plăcut!
Era destul! Era prea mult!
Ne-am sărutat ca doi oameni îndrăgostiţi de aceeaşi stea! De parcă ne-am fi regăsit după mult timp, pe o stradă pe care am descoperit-o neatinsă de buldozerele necruţătoare ale timpului.
Am plutit purtaţi de fluturi prin spaţiul care ne despărţea de scara ce urca, în mod vădit, spre locul de dormit – o încăpere cât toată suprafaţa casei, vegheată de doi ochi mari de lucarnă prin care clipeau stelele.
Plasată acolo în cel mai perfid mod, o combină audio veche ne făcea fondul muzical cu piese italieneşti – Bobby Solo, Remo Germani, Mina, Albano, Giani Morandi, Giana Nannini, Celentano…
Nu ştiu a cui a fost ideea să facem o competiţie, cu “ghiceşte cine, ce cântă”. A ieşit ca la poker, când nu mai dispui de lichidităţi. Se întâmpla firesc, cu oarecare candoare, uitând de inhibiţiile aluvionare ale vârstei adulte.
Boby Solo – Una lacrima sul viso
Gianni Morandi – Non son degno di te
Gigliola Cinquetti – Non ho l’eta (“hm! aşa e – n-o mai am”…)
Pavone – ăăăăă… prea veche pentru deja încinsul neuron.
Dio, come ti amo! (“mmm… ce voce are!”)
Rita Pavone – che m’importa del mondo!
Parla piu piano…
Crezi că uşor a fost? Dacă eşti leat, ştii despre ce vorbesc.
La mijlocul festivalului San Remo eram deja ca pe plaja din Vamă! Pe arşiţă!
Deja, miza o uitaserăm, continuam competiţia doar de dragul amintirilor.
Adamo – Tombe la neige…
Micuţele candele, surori mai tinere ale celor de jos, se topeau pentru lumina din noi şi din cerul de iarnă. De la o vreme şi-au dat şi ele obştescul sfârşit, lăsând stăpână doar tăcerea.
Priveam cerul de ca şi când Dumnezeu l-ar fi inventat pentru noi, fie chiar şi pentru o singură noapte. De sticla lucarnelor se loveau tăcute oştiri albe, strălucind în lumina felinarului din curte. Ningea ca-ntr-un glob cu zăpadă. Miliarde de îngeri cădeau peste noi şi, am înţeles atunci pentru prima oară, de ce este atâta pace când ninge!
Întârziasem rostul nemărturisit al acelui randez-vous, iar când Aurora s-a spart deasupra noastră în cioburi de cristal, genele ne erau pecetluite cu plumb.
Dimineaţă, imediat după trezire, într-un aparent impuls născut din laşitate, am găsit un pretext străveziu şi am fugit acasă. Cu trenul.
Orice cuvinte ar fi fost în plus. Cred că mi-am dorit ca acea noapte să rămână neatinsă de umbrele vreunei zile ce i-ar fi urmat; am preferat s-o păstrez ca pe o cergă albă, care să-mi ţină cald în restul nopţilor de singurătate.
Ştiu – îţi datorez o ninsoare!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
