Alături. Două fire de nisip, purtate de aceeași briză a destinului pe scaune alăturate, în metroul spre IMGB.
În jurul ochilor tăi staționau imponderabil cîteva stoluri de fluturi. La fiecare bătaie de pleoape, câte unul își lua zborul înspre țările din ce în ce mai calde ale sternului meu. Nu te-am auzit de prima dată. Nu înțelegeam de ce aștepți un răspuns. Jeez, de la mine! Cînd am realizat că tu chiar îmi spuseseşi ceva, am înțeles că am pierdut o șansă. Șansa mea… Orice aș fi răspuns ar fi fost pe lângă subiect și ai fi râs de mine. Dar mi-ai acordat încă una.
Deci (ai zis), tu crezi că mirosul fiecărei flori este buletinul ei de identitate? Oare toate lucrurile care există au așa ceva? Ce părere ai tu despre pietre? Ce crezi tu despre metempsihoză? Dar despre Ideea aceea în captivitatea căreia unii susțin că trăim, fără să îi vedem cavitățile, porii, pereții supraelastici?
Am părerea că o părere rămâne doar atât, toată viața ei, ți-am zis. Și viața ei poate ține până la ultima stație de metrou. Ce rezolvă ea, dacă nu se bifurcă în cortex ca osul acela în formă de praștie, din care să tragi cu ideea ta în ceva, și aia să se miște?
Poate că eu nu sunt ceva care se mișcă, dacă tragi? Da, bine, mersi că nu te aștepți la așa ceva de la mine. Dar, oare, poți tu să faci aceasta? Ai tu vreun glonț de calibru în praştie?
Pentru că ai fost obrăznicătură, am să îți povestesc despre genii. Oricât talent ai avea, oricâte lucruri originale ai fi în stare să faci, nu ești un geniu decît dacă ai parte de alimentare cu energie verticală. Și nu poți intra într-o asemenea priză, dacă nu ai și caracter vertical. Este o taină foarte mare! Vezi tu, Eminescu a rămas drept. Pe el nu au reușit să îl îndoaie. De aceea, geniul lui a rămas viu în memoria urmașilor. Da, au fost și sunt câțiva, poate, mai talentați decît el, însă ei nu vor rămâne. Memoria populară aruncă afară din istorie caracterele lipsite de coloană vertebrală. Ei, și încă un lucru, istețule: verticalitate înseamnă tot atât de adânc înfipt în pământ, pe cât de înșurubat în cer… E mult mai importantă rectitudinea decât talentul.
Între tăcerea ta și fluturii rămași gură cască la mine-n stomac s-a deșirat o dungă de mireasmă ce avea să dea contur următoarelor mele zile.
Pe urmă te-ai ridicat și ai plecat. Urma stația Dimitrie Leonida.
Domnul acesta a fost un geniu, n-a fost? Unde ești tu, acum, ca să îmi răspunzi? Tu, care le știi drept pe toate?
A.R.F.U.! (Aştept Răspuns Foarte Urgent!)
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
