Am auzit nu o dată, din gura unor femei, această spusă: “N-are a face. Nu contează. Femeia, tocmai pentru că e superioară, tace şi merge mai departe. Ea ştie care este adevărul, dar preferă să-şi vadă de ale ei şi să-i lase pe bărbaţi să creada ce-or vrea!”. O parte dintre femeile pe care le-am auzit spunând asta îmi sunt apropiate, însă, cu toată părerea de rău, trebuie să le contrazic. Nu pot fi de acord cu această mentalitate. Faptul ca o “tradiţie” precum cea de pe Muntele Athos este perpetuată şi acceptată în Uniunea Europeană a secolului XXI nu este deloc normal. Nu te poţi lăuda că lupţi din răsputeri împotriva discriminării sexuale şi, în acelaşi timp, să accepţi o asemenea josnică “regulă”. Iar acceptarea, chiar şi tacită, a respectivei reguli reprezintă, pur şi simplu, încă o piatră aruncată în pieptul femeii lumii. Toate aceste “reguli” misogine duc, finalmente, aproape de capătul lanţului cauzal, la bătăile, injuriile şi tot convoiul de umilinţe la care sunt supuse multe dintre femei chiar şi în ziua de azi.
Nimic mai greşit!
Cam câte femei sunt bătute de soţii lor în România anului 2011? Ştiţi foarte bine, din toate datele statistice prezentate de institutele de sondaj şi cercetare sociologică, că violenţa domestică – mai concret, bătaia administrată de către bărbat soţiei şi copilului său – rămâne la un nivel extrem de ridicat pe minunatele plaiuri mioritice. Mulţi dintre ţăranii ăia pe care ne place să ni-i imaginam morometici n-au în realitate nici o tresărire a pleoapei atunci când îşi pocnesc nevasta. Am asistat la astfel de “pedepse” fizice şi în copilărie şi mai târziu. Am văzut, la ţară, cum bărbaţii îşi bat femeile, în casă, în curte, pe stradă, pe unde apucă (sau, ar zice ei, pe unde trebuie). A nu se înţelege că, la oraş, situaţia ar fi mai bună! Trăim în ţara în care “bătaia e (considerată a fi) ruptă din Rai”. Trăim în ţara în care prea mulţi dintre bărbaţi (nu numai cei din mediul rural) consideră că a-ţi bate nevasta face parte din firescul vieţii şi al vieţuirii conjugale. O scatoalcă sănătoasă îi merge direct la “cerebel” “muierii”, re-aducând-o pe “drumul ăl bun”.
Şi atunci? Mai putem spune, liniştiţi, că “N-are a face. Nu contează. Femeia, tocmai pentru că e superioară, tace şi merge mai departe.”!?Întotdeauna m-a revoltat atitudinea asta. Sau, mai bine zis, lipsa asta de atitudine. Toate lucrurile mizerabile care sunt făcute să i se întâmple femeii trebuie să iasă la iveală, trebuie arătate cu degetul, trebuie să fie taxată drept o “barbarie” în deplinul înţeles al cuvântului. Pentru că, din păcate, la momentul actual, dincolo de frumoasele vorbe goale pe care le tot auzim la televizor, realitatea este că mentalul colectiv românesc nu consideră maltratarea femeii drept o pură manifestare a “barbarismului”. Nu este decât, cel mult, un “ce” de când lumea şi pământul, un “ce” care face parte din firescul lumii, un “ce” cu care nu trebuie să te lupţi pentru a nu ajunge cu morile de vânt să te lupţi.
Nu, nu sunt de acord cu nici o femeie care gândeşte aşa. Este complet greşit. Este calea cea mai lesnicioasă şi mai sigură către un viitor la fel. Este pură nesolidarizare cu toate femeile care suferă fiind supuse unor astfel de “tratamente”, care sunt efectiv bătute, înjurate, înjosite zilnic în cele mai urâte moduri cu putinţă. Aştept cu nerăbdare ziua în care femeile vor ieşi masiv din starea de non-combat, de acceptare mută. Ziua în care nu se vor mai teme. În care suficient de mulţi bărbaţi vor fi avut curajul să spună lucrurilor pe nume atunci când nu vor fi fost de acord cu atitudinea faţă de femei a prietenilor, colegilor, amicilor lor bărbaţi. Pentru că lupta asta, într-o adeseori complet tâmpită lume a bărbaţilor, femeile n-o pot duce singure. În faţa forţei brute masculine, îndreptată împotriva delicateţei feminine, este tot de datoria bărbaţilor – a celor cu adevărat bărbaţi – să intervină, să ia poziţie.
Numai eforturile conjugate ale femeilor şi ale bărbaţilor cu adevarat bărbaţi vor schimba lumea asta profund misogină. Până la momentul în care şi bărbaţii vor începe să ia atitudine, consider însă a fi de datoria femeilor puternice să nu tacă, să lupte, să se asocieze pentru ca femeile slabe cu soţ să nu mai fie femei bătute cu soţ. Non-implicarea este una dintre cele mai răspândite boli ale mileniului. Face ravagii de-a lungul şi de-a latul planetei. Să vezi bine unde se termină grâul şi unde începe neghina şi să taci, să nu spui nimic, să nu strigi din toţi rărunchii în mijlocul străzii, se cheamă complicitate prin non-combat!
Citiţi şi
Dacă tu crezi că femeile sunt prea scumpe, enervante sau complicate, EȘTI UN BIET BĂRBAT!
Băieții răi din manuale – It Ends with Us
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
