Oricât încerc să mă rup de trecut, realizez mai tare că trăiesc în oglindă viața tatălui meu. Un personaj pe care l-am admirat, l-am copiat și, atunci când a plecat de acasă, am sfârșit prin a-l urî. Ne-am regăsit după 20 de ani, eu fugind în continuare de umbra lui pe care a lăsat-o la capul patului meu, spre veșnică amintire. O umbră păcătoasă și vicleană care m-a urmat și noaptea, în lunga noapte a emancipării mele.
Mă uit în oglindă și îl văd pe tata.
Nu trăsăturile, nu, căci semăn cu mama, cu bunicul din partea mamei de fapt.
Dar tata e în gesturi, în ridicarea de sprânceană, în ochiul care mijește când calea îmi este tăiată de o femeie frumoasă, în plecările mele grăbite din paturile unde aș fi putut rămâne să dorm, în groaza de a fi prins, în frica de imobilitate.
Pesemne că asta vine de la neîmpăcarea cu moartea. Acolo e nemișcare, acolo nu e scăpare, acolo ești captiv pentru eonii viitori în pământul care te apasă cu greutatea lui și a 6 miliarde de suflete care îl calcă.
Lui tata îi e frică de moarte și de statornicie.
Umbra lui m-a învățat că moartea e definitivă și că trebuie să fug de ea până la capătul lumii. Să mă mișc. Să nu mă așez.
Deși am încercat să fug de tata, am ajuns tata.
Un hoinar.
Photo: George W. Hales
Un colecționar de vieți și povești care să alimenteze astfel sărăcia vieții trăite fără familie, fără ai tăi, fără bază.
Am creat un business, am înființat locuri de muncă, m-am înconjurat de o familie cumpărată, cea a angajaților, am ridicat o curte plină de prieteni, plină de cunoștințe, plină de istorii împrumutate, închiriate. Sunt marele Gatsby.
Un om singur într-o lume care îți amintește clar, prin ecoul pe care ți-l trimite să te tragă de urechi, că ești singur.
Sunt ca tata.
Chiar dacă nu mi-am părăsit familia, nu am clădit una.
M-am lăsat singur, golaș în fața vieții.
De ce îți e frică nu scapi, așa zice înțeleptu’.
Dacă știi asta, ai face bine să fii curajos. Să faci orice îți trece prin cap, să nu încerci să te ascunzi de umbra tatălui ci să o înfrunți. Să o iei de mână, să o mângâi pe cap, să o înțelegi și să o alini pe umbra tatălui, care e doar o umbră. Nu-ți poate face nimic.
Citește și Câte femei am avut?! Glumești, săracule!
20 de ani mi-au trebuit să înțeleg asta.
Mă uit în oglindă și sub sprânceana ridicată a tatălui meu, sub bărbia tremurândă a tatălui meu, sub stratul de greșeli în buclă care m-au vârât în această piele care nu mă încape, care nu e a mea, întrezăresc șantierul părăsit al sufletului meu.
E timpul să lucrez la mine.
E timpul să mă creez pe mine.
E timpul să nu mă mai compar cu nimeni.
E timpul să nu mai fug.
Toni Delaco a fost plecat într-o călătorie de 5 ani în căutarea celei mai bune brânze din lume. Îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
