În fața mea, un munte care plânge. La fiecare secvență pe care mi-o povestește cu respirația întretăiată și gesturi care trădează o emoție încă puternică, deși vorbește la trecutul continuu, se oprește câteva secunde bune și își duce mâna la ochi, încercând să-și inhibe lacrimile. „Și băieții plâng câteodată”. De fiecare dată prea târziu.
La partea cu pozele mă impresionează cel mai mult, pentru că unele îi provoacă intensități diferite ale trăirii, unele pe care încearcă să le reprime la început, probabil neștiind care va fi reacția mea („e lumina puternică”, „mi-a intrat ceva în ochi” sau „îmi vine să strănut”), altele care se manifestă lipsite de orice inhibiție: „mi-e dor de ea de mor”. La cea din urmă, momentul se prelungește nefiresc și mă uit instinctiv în jur, conștientă că s-a lăsat o tăcere suspectă. Nu vreau să par eu actorul principal în scena aceasta și îi întind un șervețel cu o mână, iar cu cealaltă îl bat pe umeri, în timp ce îi atrag atenția că „e bărbat, ce Dumnezeu”.
Adevărul e că Magda e foarte frumoasă, ei amândoi sunt foarte frumoși, pentru că fotografiile pe care mi le arată pe telefon sunt luminoase și colorate de acele nuanțe pe care numai fericirea ți le poate da. Îndrăgostiții au ceva în jurul lor, un fel de aură pe care o simți într-un câmp de vibrație cu totul și cu totul particular, ca și când te-ai afla din nou în grădina Edenului, de unde au pornit toate.
La toate soluțiile de împăcare la care mă pot gândi pe moment, probabil punându-mă în subconștient în pielea personajelor (scrisori zilnice strecurate sub ușă, buchete de flori trimise la serviciu, acasă, în toate locurile pe care le frecventează, poze cu un gând fugar, întâlniri „neprevăzute”, bilete de călătorie într-o țară exotică – și cred că au mai fost câteva, dar nu le mai rețin), muntele din fața mea dă din cap cu o bifă. De trandafiri criogenați n-am auzit încă, dar mi-i arată pe un site. Tot arsenalul pare epuizat, dar și culpa este, în viziunea lui, iremediabilă.
„Am rănit-o enorm. I-am înșelat așteptările și am plecat de două ori cu toate bagajele de la ea. Aveam impresia că încearcă să mă îndepărteze de copilul meu, un băiat pe care mi l-am dorit foarte mult. Mereu căuta vreun prilej să facă alt program, doar pentru noi, în duminica respectivă. Acum mi-e dor de ea de mor. Iar ea a suferit enorm. Adevărul e că ne potriveam extraordinar la toate. Acum nu mai acceptă niciun fel de apropiere”.
sursă foto: photostyle.us
Pentru câteva momente, m-am întors în mine. Ciudat, nu aveam niciun sentiment de milă și nici acea senzație a unei răzbunări care m-ar fi făcut solidară cu nefericirea ei. Știam că e dureros pentru el, în afară de pierderea suferită, să trăiască atât de lucid sentimentul propriei culpabilități. Niciun moment nu s-a exonerat de vină, mai mult, și-a asumat-o în totalitate. Ceea ce îi dădea un plus de autenticitate a suferinței. Un bărbat care nu se sfiește să plângă e pe jumătate învingător.
I-am spus că tot ceea ce simte atunci e adevărat, pentru că sinceritatea aureolează lucrurile cu patina unei valori pe care numai analiza lor în profunzime o poate garanta. Am generalizat, ca să nu pară că îl incriminez: „Vezi tu, suntem prizonieri între poezia momentului și proza cotidiană. Iubirea, ca și respirația, nu ar trebui să depindă de niciun factor exterior. Ochii nu mint niciodată, când stai față în față cu omul pe care crezi că îl iubești, dar pe care, se vede, ești capabil să îl jertfești pentru alte lucruri. Lacrimile care te îneacă acum nu sunt decât urmele propriilor tale gânduri înstrăinate de esența iubirii tale. Nu poți pretinde că iubești, dacă nu accepți individualitatea celuilalt și nu înțelegi că e un om liber ca și tine, aflat în afara oricărui raport de subordonare. Mintea e foarte rigidă, sufletul foarte elastic. Atât de elastic, încât crezi că uneori e în stare de bungee-jumping. Forțezi limitele minții și înveți. Înghiți încredere și răbdare, încredere și răbdare, coarda se întinde. Ține minte, când crezi că ești mai capabil de performanță, atunci se rupe. Garantat! Greșim în punctul în care ne simțim autosuficienți, capabili să preluăm puterea asupra celuilalt, neglijându-i dreptul la apărare. Cred că ți-e dor, așa cum cred că ea are dreptul să nu vrea să te mai vadă. O cetate asediată și supusă e o cetate cu porțile închise în care, chiar dacă mai fumegă resturi de explozii, nu mai locuiește nimeni. Te-ai năpustit cu berbecul în lanțurile ei și a cedat puțin câte puțin, pentru că ea, da, ea te iubea. Dar tu trebuia să cucerești și să o supui, cu toate forțele. Te-ai simțit puternic și n-ai cedat nimic. Trebuie să înțelegi că pustiind totul în jurul tău, nu mai poți cere viață din nimic.”
Nu știu de unde venea atitudinea mea și nici discursul prin care încercam să îi dau de înțeles că, uneori, trebuie să acceptăm faptul că sentimentele au un termen de garanție, oricâtă literatură am citi. Ele funcționează pe principii biologice, așa, ca inima noastră, ca trupul și ca mintea noastră, pe care, dacă nu le hrănim, avem toate șansele să le distrugem.
De fapt, iubirea e un organ al nostru, de care nu întotdeauna suntem conștienți, ci doar atunci când începe să ne doară. Mai cred că există o singură boală și aceea e fatală. Se numește orgoliu și se nutrește din toate prejudecățile pe care istoria umanității le-a sădit în noi, ca un fel de aspirină de dimineață, care (ai impresia că) face bine pe moment, dar încetul cu încetul erodează sănătatea. Nu există pierdere în sine, fenomenologic, ea e o stare de rău a noastră, creată cu propriile mijloace. Proza înghite poezia, îi lichefiază țesuturile și o condamnă la moarte singură, pentru că nici măcar nu ne putem imagina cât e de fragilă și ce mecanisme fine are, precise ca ale unui un ceas de epocă. Degeaba plângem deasupra jucăriei stricate sau pierdute, cauza nu poate atenua cu nimic duritatea efectelor.
I-am spus că „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, citându-l pe Lavoisier. Ne-am despărțit. Un munte aplecat de spate, încovoiat de propriile răspunsuri. Doar pasul îi era parcă mai ușor.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
