Există în fiecare dintre noi acel “plus” sau acel “minus” care ne face diferiţi de alţii. Acel impuls de a nu face la fel ca ceilalţi. Acea durere de a trece peste imposibil. Acea atracţie către interzis. Există în fiecare dintre noi acea doză de nebunie care sărează, piperează, acea scânteie care dereglează.
L-am întâlnit pe C. într-o dimineaţă ca oricare altă dimineaţă. Citeam o carte pe genunchi şi mă luptam cu staţiile acelea lungi şi enervant de dese. Erau acolo, deşi şi ei, tot felul de alţii ca mine. Şi ei se luptau cu trecerea staţiilor. Uneori mă amuzam încercând să le citesc, dincolo de figurile gri, plate, strategia lor de a se lupta cu timpul. Unii numărau stâlpii, unii păsările. Alţii se amuzau atingându-i pe ceilalţi “ca din întâmplare”.
Pe mine mă atinseseră mulţi “ca din întâmplare”… Se aplecau peste scaun ca doborâţi de vreo frână prea bruscă şi apoi îşi cereau scuze. Unora le zâmbeam, înţelegătoare – aceia păreau sinceri, aveau doza aceea de inocenţă necesară crederii pe cuvânt. Altora le serveam o privire neagră, privirea mea de zile gri.
C. nu se aplecase “ca din întâmplare” şi nici nu-şi ceruse scuze. Nu avea de ce să-şi ceară scuze. C. mă întrebase într-o doară ce citesc. Eu îl privisem ca picată dintr-un turn de fildeş şi-i răspunsesem automat că citesc o carte. El privise curios cuvintele acelea ciudate şi mă întrebase în ce limbă e scrisă cartea. Îi răspunsesem că-i o limbă latină şi începusem o conversaţie ca oricare altă conversaţie.
Au trecut zece ani de când l-am întâlnit pe C. în tramvaiul acela verde, zece ani lungi în care am conversat ca din întâmplare, ne-am întâlnit, ne-am despărţit, ne-am împrietenit. Am avut întotdeauna “lipici” la astfel de prietenii. Genul de prietenii care încep greu şi nu se termină niciodată. Prieteniile acelea fără implicaţie sentimentală. Prieteniile-confidenţă.
Ne confensăm când e cazul. Când simţim “prea plinul” sau “prea golul”. Ne confesăm în jurul unei cafele sau în jurul unui email-proiect, dând doar “impresia că” celor curioşi, văzându-ne, de fapt, de ale noastre. Lecţii de viaţă. Am crezut mereu că ştiu totul, că am trecut prin toate. Confesiunile lui C. îmi dovedesc mereu contrariul. C. se descrie mereu drept “un bărbat că toţi bărbaţii” şi eu îi zâmbesc incredul. Detest turmele.
Ieri C. mi-a explicat cum stă treaba cu dorinţa. Stăteam în biroul acela gol şi rece şi ascultam incredulă. “Rutina uzează” îmi spunea C., “uzează atât de tare, încât nici nu-ţi dai seama că eşti pe sfârşite. Intri într-un cerc şi nu mai ieşi. Te crezi la adăpost acolo, în cerc. Ai raza ta, diametrul tău constant, propriile tale unghiuri de a vedea şi a măsura lumea. Funcţionezi că un robot în cercul tău şi eşti mulţumit. Ţi-ai atins scopul. Nu mai ai griji, nu mai ai probleme, totul este prealabil trasat. Problema cu rutina este că toate liniile, toate razele, toate unghiurile acelea stabile se uzează. Te uzează. Tu nu-ţi dai seama că se uzează, eşti prea prins în cerc. Şi deodată apare “stimulul”, evenimentul acela minor care dereglează cercul schimbându-i raza. Detaliul acela nesemnificativ care îţi spune că eşti pe terminate. Că scopul, odată atins, trebuie schimbat. Că durata de viaţă a scopului nu poate fi nelimitată”.
“Evenimentul acela minor” îl trezise pe C. la viaţă într-o marţi. Viaţa lui ordonată cu ore fixe de trezire, ore fixe de plecare, “ore fixe de” era prea ordonată. Prea predictibilă. Îi lipsea sarea şi piperul. Dorinţa. Extazul. Posibilitatea.
C. se trezise din cerc într-o marţi pe la cinci, se frecase la ochi şi se constatase robot. Fraze predefinite, întrebări predefinite, răspunsuri predefinite. Soţia era, dar parcă nu era. Avea şi ea cercul ei. Priorităţi complet diferite, diametre opuse.
C. încercase “sarea şi piperul” şi “intrase în rând cu lumea”. Eu îl întrebasem de definiţia lumii şi C. o descrisese drept o lume virtuală în care totul este posibil. Un fel de “pas în doi” imaginat. Imaginaţia n-are limite şi nici nu poate fi trasă la răspundere. C. îmi povestise apoi de puterea imaginaţiei, infinitul acela de posibilităţi imposibil de verificat. De libertatea aceea ne-străpunsă de limite, de reguli, de convenţii. “Tu decizi când şi cum. Alegi în funcţie de afinităţi, stabiliţi regulile şi-i daţi bătaie. Costuri minime, satisfacţie maximă”.
Îl priveam pe C. şi încercam să-mi construiesc propria nebunie, imaginându-mi. E uşor să-ţi imaginezi. Când eram mică, îmi imaginam lumea în fel şi chip şi apoi o trăiam, lumea aceea minunată, până când ceva se deregla şi mi se termina deodată toată imaginaţia. Atunci dădeam cu capul de ce găseam, juram să nu mai fac şi apoi o luam de la capăt. Era aşa de uşor să-mi imaginez, atât de simplu să evadez din real. Realul era casa aceea, oraşul acela, ţara aceea cu pereţii bătuţi în cuie. Datorită ei, imaginaţiei, reuşeam să sar pereţii. Să trec dincolo de interzis. Dincolo de reguli şi vămi.
Îl priveam pe C. şi-mi spuneam că exerciţiul copilăriei îşi are rostul lui. Un fel de antrenament al creierului pentru zile negre. Pentru cercuri şi raze şi diametre constante.
Există în fiecare dintre noi acel “plus” sau acel “minus” care ne face diferit de alţii. Acel impuls de a nu face la fel ca ceilalţi. Acea durere de a trece peste imposibil. Acea atracţie către interzis. Există în fiecare dintre noi acea doză de nebunie care sărează, piperează, acea scânteie care dereglează. Unii îşi găsesc scânteia fără să o caute. Alţii nu.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
