Greu de găsit un epitet potrivit pentru Tom Ripley, cea mai prolifică creație a Patriciei Highsmith. Eroul apare în cinci dintre romanele ei scrise pe parcursul a 37 de ani. Acesta este mai mult o fantomă, un iubitor de lucruri strălucitoare care alunecă – fermecător – chiar dacă opac, prin unele dintre cele mai pline de viață locuri. El adună identități și bogății, în timp ce strânge un număr impresionant de corpuri.
Iată că, în 2024, Steven Zaillian a scris și a regizat, pentru Netflix, adaptarea după romanul Patriciei Highsmith, The Talented Mr. Ripley. În cele opt episoade, turnate în alb-negru, eroul omonim devenit (acum) un fel de sociopat. Miză grea, expusă unei inevitabile comparații a seriei cu lungmetrajul realizat de Anthony Minghella în 1999. Creatorul incitantului serial The Night Of reproduce cu atenție cele mai emblematice scene dintr-o poveste cerebrală și îi conferă un suflu nou, alături de fascinantul Andrew Scott.
În roman, acțiunea se concentra asupra tânărului Tom Ripley, care plecase într-o călătorie în Italia cu scopul de a da de urma lui Dickie Greenleaf. Îl întâlnim pentru prima dată pe Ripley pe străzile din Manhattan, în anul 1961, punând în aplicare minuscule și alunecoase ‘scheme’ pentru a se descurca. Apoi, îi cade în poală o ofertă tentantă: călătorește în Italia cu banii unui puternic magnat de transport maritim pentru a-l curta pe Dickie Greenleaf (Johnny Flynn), fiul magnatului, și pentru a-l încuraja să-și abandoneze viața de huzur din însorita Italie, să se întoarcă la afacerea familiei. Odată ajuns în Italia, el aranjează o întâlnire cu Dickie și neliniștita sa iubită, Marge (Dakota Fanning), strecurându-se în lumea lor plină de relaxare și represiune sexuală latentă. Magnatul Herbert Greenleaf era aproape convins că Tom și Dickie erau prieteni. Totuși, ei chiar nu au fost.
În recenta mini-serie, se remarcă – din capul locului – un soi de estetism căutat; asta înseamnă ceva pentru un serial care se deschide cu personajul titular târând un cadavru pe scări. Directorul de imagine, Robert Elswit, a filmat în alb-negru, ca într-un frumos omagiu adus filmelor italiene lansate în timpul șederii lui Tom (în 1961) pe Coasta Amalfi (nu poți să nu compari unele cadre cu celebrul La Dolce Vita al lui Federico Fellini). Referința este și mai evidentă în episodul al patrulea, care împrumută titlul vechii pelicule. Izbitor rămâne și tipul de încadraturi. Zaillan lucrează cu pricepere, astfel, dragostea lui Dickie (Johnny Flynn) pentru arta picturii se suprapune cu niște comparații (făcute de Tom) din opera lui Caravaggio. Iar Elswit produce niște imagini ce pot tăia răsuflarea; interacțiunea dintre umbră și lumină este o temă consistentă, ca în picturile lui Caravaggio. Adesea, pe ecran, apar planuri-detaliu cu statui sau picturi celebre. Ca un estet asumat, realizatorul combină imaginile acestea cu vibrațiile unei Italii de la miezul veacului al XX-lea. Totuși, o scenă esențială a crimei și curățarea ei disperată, de exemplu, devine agonizant de tensionată atunci când este întinsă la aproximativ 20 de minute de ecran.
În al doilea rând, distribuția cuprinde nume importante din lista actorilor maturi. Atât Scott, cât și Flynn interpretează personaje scrise inițial ca fiind 20+, aproape de treizeci, dar ei au depășit de multișor patruzeci de ani. Bunăoară, Zaillian împinge scenariul în favoarea actorului Andrew Scott, oferindu-ne un Tom Ripley mai experimentat, unul care a introdus plata chiriei prin fraudă și trebuie să adopte o nouă identitate care să depășească unele consecințe sângeroase.
Maturitatea are scop tematic. Johnny Flynn, în rolul lui Dickie, se încadrează perfect, conferindu-i personajului său un aer morocănos, misterios, care se potrivește cu atitudinea (din roman / scenariu) lui Dickie față de Tom. Accentul american al lui Flynn este peste tot, dar construiește un Dickie simpatic. Dakota Fanning este puternică, voluntară, iar toate privirile sale înghețate reflectă suspiciunea. O notă mai britanică primește Eliot Sumner în rolul lui Freddie Miles, o amenințare la adresa lui Tom, căruia Sumner i-a fost prezentat mai degrabă o singură notă. Ca și în cazul vârstei lui Scott, scenariul se deformează pentru a se potrivi acestei schimbări, dar mult mai puțin natural. Opțiunea pentru acest gen de actor, cum este Sumner, pare mai puțin fericită dacă ne gândim la faptul că autoarea a descris personajul drept „genul de bou care ar putea să bată pe cineva pe care îl credea o panseluță”, eliminând astfel tensiunea necesară din scenele-cheie. Am putea presupune că Zaillian compensează insinuând că Freddie este gay. Ieșind la suprafață curentul homoerotic din cartea lui Highsmith, Freddie îl neliniștește pe Tom care, de mai multe ori în serie, insistă că nu este gay. Tom (Andrew Scott) își face declarația „Îmi plac fetele” atât de apăsat, încât până și naivul Dickie râde. De asemenea, renunță la un ton ironic și o expunere nuanțată, care i-ar fi acordat lui Andrew Scott mai mult timp pentru a se juca cu adevărat cu personajul său, oferind o interpretare mai aplatizată, cu accente psihopate pentru Tom.
În Ripley, Tom întrupat de Andrew Scott nu este, de fapt, spectaculos de talentat. Este doar un pic șlefuit, e un om disperat, care bănuiește că aceasta ar putea fi singura lui șansă de a obține viața pe care crede că o visa. Este sumbru și calculat, iar Italia – din jurul lui – se potrivește cu tonul pe care îl dă. Este un decor monocromatic al arhitecturii precise, din punct de vedere geometric, al statuilor și garguilor care stau la vedere, unde fiecare alee ar putea ascunde un cadavru, unde fiecare biserică ar putea ascunde o pânză de Caravaggio. Cu siguranță, imaginile realizate de Robert Elswit poartă influența uimitoare a utilizării luminii și umbrei de către Caravaggio. În fond, serialul este un palimpsest, o adaptare care știe că stă în umbra capodoperelor (în principal, filmul lui Minghella, apoi Purple Noon / Plein soleil al lui René Clément). Totuși, mini-seria nu pierde timpul, găsind propriul stil și ton care îl deosebesc de ceea ce a apărut înainte. La fel ca și protagonistul său, Ripley este o interpretare mai lentă și mai metodică a personajului.
Prin ochii cineastului Zaillian, Ripley duce fundalul privilegiat al poveștii de bază la o extremă disperată. Toți „eroii” din Ripley sunt pasionați de artă, dar fără talent. Dickie pictează ca un amator, Marge este fotograf și autoare, dar nu excelează. Se presupune că Freddie este un dramaturg aspirant. La fel cum Marge nu este grozavă la scris, iar Dickie nu este grozav la pictură, nici Ripley nu este grozav la mușamalizarea crimelor.
Cu toate limitele la vedere, serialul rămâne genul de adaptare literară inteligentă, produsă meticulos, o reverență în fața clasicilor (Hitchcock/ Strangers on a Train, Elia Kazan, Roberto Rossellini/Viaggio in Italia) și genului noir. Steven Zaillian virează pe alte piste decât cele trasate de autoarea romanelor și insistă pe o paralelă între Tom și Caravaggio, care a fugit din Roma, după ce fusese acuzat de o crimă. Așadar, Tom Ripley devine și el un artist al înșelăciunii.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Steven Zaillian
Scenariul: Steven Zaillian
Imaginea: Robert Elswit
Muzica: Jeff Russo
Distribuția:
Andrew Scott – Tom Ripley
Dakota Fanning – Marge Sherwood
Johnny Flynn – Dickie Greenleaf
Eliot Sumner – Freddie Miles
Producător: Netflix
Durata unui episod: 44-76 minute
Numărul de episoade: 8
Data premierei: 4 aprilie 2024
Citiţi şi
100 de ani de la nașterea lui Marcello Mastroianni – povestea unei legende
Maestro – Simfonie, fără note false, pentru un geniu
O răceală abisală – The World After Us
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
