– continuare de aici –
Întotdeauna mi-am dorit să scriu scena asta. Ca să fiu sincer, mi-am dorit s-o trăiesc în primul rând. O cameră cu decor minimalist, un pat imens, o măsuță pe care stă o mașină de scris cu o foaie albă și două cuvinte, ca o frază începută dar curmată brusc: e cald… atât.
Un ventilator în colțul camerei scoate niște sunete ciudate, metalice, combinate cu un fel de tors molcom. Pe scaun și sub scaun, haine aruncate într-o dezordine dulce. Noi doi, întinși pe patul alb. Cearșaful poartă încă urme dulci din formele tale. L-ai aruncat cât colo, îți e cald. Pielea ta lucește ca un praf de chihlimbar fin, sfârcurile se zburlesc într-o ușoară răcoare ce intră pe ferestra deschisă, învolburând perdeaua în falduri ușoare. Sunt istovit. Corpul mi-e stors de vlagă. Pe de o parte din cauza căldurii, iar pe de altă parte, consecința erotică a partidelor noastre. De data aceasta, trei. Ești minunată. Țin o carte în mână și mă prefac că citesc, dar trag cu coada ochiului spre tine. O șuviță îți stă lipită pe frunte ca o virgulă deasupra chipului tău. Citești. Ochii îți sunt mari și mișcarea lor mă face să fiu gelos pe pagina pe care o mângâi cu privirea. O mână îți stă liniștită pe sân, o paranteză în care cuprinzi o semilună a intimității tale. Te doresc, chiar și acum, după trei partide în care lumea s-a topit într-un punct comun trupurilor noastre. Nici măcar nu te cunosc. Citim amândoi. Când dai pagina, mă privești și îmi zâmbești. Mă excită gândul că ești goală, aici. Că trupul tău e relaxat și moale, că formele tale sunt ovaluri și rotunduri, că în seva ta dulce îmi umezesc buricele degetelor ca să întorc pagina. Că aș putea să fac sex cu tine până când noaptea va răcori aerul acesta ce seamănă mai degrabă cu un abur sărat. Nici nu mai știu ce citeam. Stropi mici de transpirație îmi curg pe tâmple, simt cum în mine sângele fierbe și dorința se naște continuu. Nu știu, ce-mi faci? Pielea mea atingând-o pe-a ta e ca un curent ce-mi electrizează tot corpul. Amiaza aceasta are o culoare portocalie, fierbe lumina și soarele clocotește peste sat. Ventilatorul scârțâie enervant. O muscă, probabil singura muscă din Univers, se rotește bezmetică, neînțelegând. Două corpuri străine. Goale. Într-o cameră în care de luni întregi nu a mai fost nici un pas de femeie.
– Ar trebui să plec. Zarina mă va da dispărută. Mi-am oprit și mobilul, sigur m-a sunat. Diseară am programări și nu mai pot lipsi, am mare nevoie de bani. Mama se simte tot mai rău.
Dintr-odată, ea s-a înnorat. Chipul ei a devenit aspru, cu linii dure, privirea goală rotindu-se îngrijorată. Era alta, total alta.
– Mai stai. Stai și noaptea aceasta, te plătesc eu.
– Nu pot, înțelege, nu am voie să exagerez. O fac pentru bani, fără sentimente. Înțelege. Nu vreau să simt nimic, nici remușcări, nici dor, nici măcar plăcere.
– Ei, regula asta ultimă ai cam încălcat-o. Ai urlat de plăcere. Cred că s-a auzit până la casa primarului.
Zâmbea. S-a ridicat și își trăgea ciorapii cu grijă să nu-i rupă. Apoi, rochia roșie cu bretele largi ce tot mereu îi alunecau, dându-i un aer dezmățat și senzual. Și-a strâns părul sub o agrafă mare și neagră, încercând să îndese toată marea aceea neagră sub ea. Sandalele le-a luat în mână, nu avea rost să le încalțe până ce nu ieșea la șosea. Prin nisip nu putea păși oricum. Am condus-o, legându-mi doar cearșaful în jurul taliei. Nu mă lăsa să o sărut. Sărutul era prea intim. I-am atins doar ochii cu degetele, mulțumindu-i. Mi-a zâmbit, ascunzând o umbră în zâmbetul ei. O priveam cum se îndepărtează, călcând cu grijă pe nisipul fierbinte. O bretea îi atârna pe umăr, șoldurile i se ondulau sub materialul subțire și fin al rochiei.
Zarina, patroana ei, mi-a povestit că Maria are grijă de mama ei, oarbă. Tatăl a murit. Le-a chinuit pe amândouă. Le bătea și nu o dată îi intra noaptea în camera ei de fetiță. Mama ei a orbit în urma unui accident cu mașina. El conducea și a adormit, lovind una din stâncile ce mărgineau drumul îngust. Orbire definitivă. L-a urât, i-a dorit moartea, îi era scârbă de el, de gâfâielile lui, de respirația mereu puțind a alcool, de carnea flască și de membrul lui erect. Totul era atât de greșit, un păcat pentru care va plăti cu tinerețea ei. Nu a mai simțit niciodată plăcerea unui bărbat. S-a prostituat de la vârstă fragedă, a înnebunit mulți bărbați, a mimat zeci de orgasme și nu o dată a luat pumni în burtă, palme peste față și chiar și-a rupt piciorul când un nebun a împins-o pe scări. Nu îi păsa. Și-a jurat că va avea grijă de mama ei și nu o va părăsi pentru niciun bărbat. De fapt, bărbații o scârbeau. Îi ura, îi satisfăcea cu greață, le juca teatru, urla de plăceri false, mințea că-i iubește, le oferea ceea ce ei aveau nevoie, cuvinte, trup, iluzii…
Am cunoscut-o la barul din sat. Era cu fiul primarului, un bețiv. Am dus-o în spate, în magazia de lăzi, și am făcut sex cu ea. A doua zi am luat-o cu mine acasă. I-am plătit Zarinei dublu și i-am spus că rămâne peste noapte la mine. I-am lăsat un bacșiș consistent. Nu m-am gândit la nimic serios, aveam nevoie de o femeie, au trecut luni întregi în care nu am atins nicio femeie. O purtam pe Zelda în minte, o visam, o chemam nopțile când deliram de cald și de singurătate.
Nouă luni de când am plecat. Nouă luni de când am rupt viața mea în două. Am închiriat căsuța aceasta pe malul mării, într-un sat uitat de lume. Am trăit singur, fără telefon, fără legătură cu nimic din trecut. Nu mai știu nimic despre Sofia, despre Jorj și nici măcar despre Zelda. Am citit, am dormit și am scris. Am umplut caietul pe care mi l-a dat Jorj, am retrăit totul de data asta, scriind. Am mâncat scoici și am băut vin, am trăit singur cu marea și cu amintirile. Am scris o carte. Mai exact, încă scriu la ea. Nopțile scriam ca un dement, golind sticle după sticle, iar ziua dormeam. Sătenii mă priveau ciudat, ca pe o nălucă. O dată pe săptămână mergeam la magazin în sat. Îmi luam alcool, de obicei vin, brânză și baghete. Când veneau pescarii, mergeam să îmi iau scoici și rapane. Le dădeau ieftin. Marea îmi ține de urât, o privesc și încerc să aflu ce putere ascunde în ea, de nu obosește să danseze ca o balerină, unduindu-și voalul de valuri. Sunt mult mai atent la tot ceea ce simt, la gusturi, la arome, la senzații. Chipul Zeldei se șterge ca un desen pe nisip, de multe ori mă chinui să îi reconstitui, cu pana amintirilor, trăsăturile. Mi-e teamă că o voi uita. Mi-e teamă că mă vindec încet, încet. Că acolo unde ea apărea obsesiv în imaginația mea, acuma e doar o mare liniștită peste care tronează un calm inexplicabil. Nu vreau să o uit. E prima dată, în nouă luni când am fost cu o femeie. Maria e prima femeie pe care o ating, de când am plecat. N-am crezut că tânjesc chiar așa după un trup. Lumea mea a devenit simplă, mănânc, beau, scriu, citesc și dorm. Mi-am vândut partea mea din afacere, iar banii nu au fost puțini. I-am investit în câteva fonduri financiare prospere și am reușit să iau dividente frumușele. Am bani. Încă o bună perioadă mă descurc. Nu îmi e dor de civilizație, nici de cluburi, nici de oameni. M-am regăsit în scris. Lumea mea e acolo, o descriu exact așa cum mi-o doresc eu, și trăiesc toate viețile protagoniștilor mei. Încă vreo lună-două și termin primul meu roman. Trei sute șaizeci și cinci de pagini, un an de singurătate.
Apoi, mă voi întoarce. Voi înfrunta din nou oamenii, familia, cunoștințele, prietenii. Va trebui să reclădesc relații ce s-au rupt, să reînnod fire pe care am mers și s-au rupt. Va trebui să aflu vești de la Zelda, va trebui să îmi amintesc tot. Dar mă voi întoarce mai liniștit, reclădit în propria-mi viață, mai plin, cu o conștiință mai calmă și echilibrată. Mă voi întoarce mai viu.
– Hey, mă duc la magazin, vrei ceva?
Ăsta-i Aruc, băiatul care se ocupă cu aprovizionarea. Tot pe el îl trimit și cu facturile de plătit. E șchiop, a sărit de pe o stâncă și i-a intrat o piatră tăioasă în tibie. Are o tijă. În sat se vorbește că ar fi pe invers, că nu a fost văzut niciodată cu vreo femeie. Îi plac eșarfele de dame, întotdeauna are una legată la gât, indiferent cât de cald e afară. Acum poartă una vișinie, de culoarea cireșelor uitate în pom, și îi flutură în vânt, haios. Aruc mi-a spus că Zarina le păcălește pe fete, că nu le dă bani doar cu țârâita și că le trimite cu tot felul de gangsteri veniți de pe mare cu ambarcațiuni scumpe. El mi-a spus de Maria. De fapt, mi-a spus că am nevoie de o femeie, că altfel o iau razna. Uneori aveam impresia că mă spionează, mi se părea că îi văd ochii și eșarfa fluturându-i pe la ferestre, noaptea. Nu mă tem de Aruc, e blând și mai mult de o obsesie bizară, nu cred că avea cu mine. Uneori îmi vine să plâng. Așa, din senin. Sunt foarte singur, dar nu asta e problema mea. Cred că majoritatea oamenilor sunt singuri. Singurătatea e o formă de umanitate, de trai, o socializare a demonilor în liniștea și calmul gândurilor noastre. Nu mi-e frică de singurătate. Nu prea mi-e frică de nimic. Poate doar că nu voi reuși să-mi termin cartea. Aș vrea să o țin în mână, să o privesc și să o miros. E povestea mea. Pentru ea m-am izolat departe de oamenii cu care până acum am trăit. Va fi greu să o ofer lumii. Mi-e frică de banal, de ridiculizarea ei. Îmi dau seama că dacă va fi batjocorită cartea, implicit viața mea va fi demnă de batjocură. Sper să nu… sper să o termin până se încheie anul. Sper ca Zelda să nu mă fi uitat…
Luna plutește pe mare ca o imensă mămăligă galbenă. Mi-e frig, îmi dau seama că stau de ceva vreme pe stânca asta, îmbrăcat doar în cearșaful ce-mi atârnă pe șolduri. Sunt obosit, fără vlagă, stors. Am avut nevoie de femeia asta, Aruc avea dreptate. Pe mâini îmi tremură încă un rest din amintirea trupului ei, iar pielea mi-e impregnată cu mirosul pielii ei. O vreau și mâine, am să plătesc din nou. O vreau pentru că nu e complicată deloc. Nu vrea cuvinte, nici sentimente, vrea doar banii mei, iar eu vreau doar trupul ei. Noaptea, se nasc gândurile mele grele, pe care le port în desaga mea, se cațără pe mine ca un arici, îmi smulg din carne și îmi înfing ghearele în piele. Noaptea, toate pisicile sunt negre, iar din negrul lor sorb, picătură cu picătură, amintirea buzelor tale…
Pe Erika o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
