Nici nu mai știa câte anotimpuri trecuseră peste ea, fără să-și dea seama. Venise din nou toamna cu ploi reci și dese, iar copacii își plângeau frunzele ruginite, căzute pe asfalt. Vântul șuiera, trecând prin hainele subțiri de vară, înfiorând-o. Nici nu mai știa de când dura așteptarea asta, devenită de-a dreptul insuportabilă, dar parcă nici nu mai conta. Tot ce conta era ce va fi acum încolo.
El apăruse în viața ei pe nevăzute și de nicăieri, atunci când nu mai aștepta nimic, când renunțase să mai creadă în oameni și în sentimentele pe care le pot oferi aceştia. Se așezase încet, dar hotărât în sufletul ei, cu intenția vădită să i-l locuiască de atunci înainte și parcă voia să-i spună “eu de aici nu mai plec nicăieri”. Adusese soarele și i-l pusese în mâini într-o perioadă în care în viața ei era întuneric. Îi spunea “te iubesc” prin cuvinte, dar și prin toate gesturile pe care le făcea. Îi spunea că este sufletul ei pereche, că este inima lui și că o adoră. Că dimineața, când se trezeşte, primul lui gând este pentru ea.
Avea mereu cele mai potrivite cuvinte și răspunsuri și apăruse când nu mai spera și nu mai aștepta nimic, numai că ea nu putuse să vadă asta de la bun început. Suferința în care trăise toată viața făcuse din ea o femeie rănită. Refuza să vadă evidența, avea ochii și simțurile ferecate cu lanțuri grele și pierduse cheia eliberatoare. Era doar o epavă sufletească și supraviețuia fiecărei zile, ca un robot. Aproape că îl pierduse din cauza comportamentului ei nesăbuit și inconștient, de care la început nici măcar nu-și dădea seama. Tot ce spera acum era ca el să o ierte, astfel încât povestea de iubire sau iubirea de poveste să înceapă să se scrie pentru ei.
Fusese moartă, iar el o înviase. Sufletul ei zăcea în anticamera vieții, în moarte clinică. Fusese pierdută în întuneric, iar el o readusese la lumină. Până să apară el fusese oarbă, inima ei nu mai vedea, nu mai simțea și nu mai bătea decât atât cât să o țină în viață. Acum știa că EL era gestul lui Dumnezeu către ea, prin care-i spunea “ai suferit destul, acum fii fericită”.
Tot ce știa era că îl dorește cu toată ființa. Îi era frică de ea fără el. Stăteau față în față și nu se mai sătura privindu-l, amețită de fericire. Îi luă mâna în mâna ei și începu să o mângâie ușor. Avea degetele subțiri și lungi. Întotdeauna o fascinase acest aspect și primul lucru pe care-l observa la bărbați erau mâinile. Ale lui erau extrem de calde, iar atingerea lui o înfiora.
Simțea că n-ar mai putea trăi fără el. Nu o mai interesa nimic în afară de el. Universul ei se reducea de acum la o lume a lor și atât. Nu mai avea nevoie de nimeni și de nimic altceva în afară de el, de prezența lui, de starea de bine pe care i-o dădea când o făcea să râdă cu gura până la urechi și de grija pe care i-o purta zilnic, așa cum nu o făcuse nimeni până atunci. Îl simțea extrem de puternic și de sigur pe el, fapt care-i dădea și ei curajul și încrederea că-l poate lua de mână și merge cu el până la capătul lumii, fără să-l întrebe nimic. El știa să-i ofere mereu cele mai bune răspunsuri și soluții la toate întrebările și topea toate incertitudinile și nesiguranțele ei.
Îi luase sufletul în brațe și o readusese miraculos la viață, contrazicându-i toate concluziile la care ajunsese în toți anii de solitudine și îi arăta în toate felurile posibile că încă există iubirea aia adevărată pe care o căutase și o așteptase toată viața. Avea certitudinea că el este bărbatul care i-o poate oferi și că nu se va da în lături de la nimic pentru a o face fericită. Simțea cum inima îi înflorise în piept precum florile de cireș primăvara și se simțea pierdută în el. Nu-și mai dorea nimic altceva decât să-i aparțină și să respire același aer cu el de aici înainte.
Simplitatea și hotărârea pe care el le afișa o frapau și o fascinau în egală măsură și o făceau să se îndrăgostească cu fiecare zi tot mai tare de el și să-l iubească tot mai profund. Tot ce voia era să se abandoneze lui și iubirii lui. Când se uita în ochii lui mari și negri ca abanosul avea sentimentul de plenitudine și o liniște pe care nu o mai avusese niciodată până atunci. Simțea că există și că este iubită așa cum nu fusese niciodată și așa cum așteptase toată viața. Se întreba în sinea ei cum putuse trăi atâta amar de vreme fără iubire și lacrimi fierbinți începură să-i țâșnească din ochi și să i se prelingă pe obraji. Sufletul începuse să i se dezmorțească și să prindă din nou curaj și încredere. Pentru el era pregătită acum să renunțe la tot, oricum nimic nu mai avea nicio valoare fără el. El reușise să facă treptat din ea o altă femeie și mai reușise să schimbe sensul lui “acasă”, care acum însemna pentru ea oriunde era el, atât timp cât o ținea strâns de mână și îi locuia sufletul și inima.
Citiţi şi Declaraţie de dragoste în văzul lumii
I se făcuse subit dor de iubire, dor să facă planuri, dor să împartă momente de tandrețe, să se plimbe ținându-se de mână, să audă șoapte spuse la ureche, să hălăduiască prin lume. Simțea nevoia să-i scrie, ca el să înțeleagă ce însemna pentru ea. Și cuvintele începură să se aștearnă singure pe hârtie.
“Mulțumesc, dragul meu, pentru că ai apărut în viața mea și mi-ai dat lumea peste cap în cel mai frumos mod cu putință. Mulțumesc, iubitul meu, pentru felul unic în care mi-ai spus “te iubesc” și “te ador”, făcându-mă să simt că este purul adevăr. Mulțumesc pentru că m-ai făcut să mă văd prin ochii tăi de bărbat îndrăgostit, mai frumoasă decât mă văd chiar eu. Mulțumesc că mi-ai scos sufletul din carapacea în care se autoexilase. Am recitit de curând conversațiile noastre și am plâns în hohote, dar și cu zâmbetul pe buze, văzând cât de mult te-ai străduit să aduci fericirea în viața mea și curajul de a visa. Mulțumesc pentru că mi-ai arătat în modul cel mai frumos cu putință ce înseamnă iubirea adevărată, fără condiționări. M-ai pus pus față în față cu ea și ne-ai făcut cunoștință. Mulțumesc pentru că ai fost cel care ai avut răbdare cu mine și te-ai uitat la toate rănile și suferințele mele cu blândețe. Ai privit la sufletul meu dezgolit și nu m-ai judecat, doar mi-ai spus cât de frumoasă sunt. Mi-ai spus cândva că o să-mi fie dor de cuvintele tale. Și iată că predicțiile tale s-au adeverit. Mi-ai spus cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-a spus cineva vreodată. Mi-e dor de tine, de atingerea ta, de cuvintele tale și mi-e frică să trăiesc fără tine. Ești parte din mine și inima mea. Iartă-mă pentru momentele când am fugit de tine și de iubirea ta, făcându-te să suferi. Acum știu că locul meu este lângă tine pentru totdeauna. Voi face tot ce-mi stă în puteri să te fac fericit.
Când mă pierd în ochii tăi plini de iubire, văd restul zilelor mele”.
Guest post by Larisa O.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
