Despre cartea asta a scris toată lumea câte ceva în ultima vreme, dar două au fost micro recenziile care m-au convins s-o cumpăr și s-o iau în vacanță: cea făcută de ambasadorul nostru la Paris, fostul jurnalist Luca Niculescu și cea a scriitoarei Ana Barton (asta e ordinea în care au scris).
Luca Niculescu: “Fără îndoială, descoperirea literară a anului.”Ultima vară în oraș”, roman de la inceputul anilor 70 de Gianfranco Calligarich, apărut in putine exemplare, republicat acum câțiva ani în Italia și tradus foarte recent în mai multe limbi. Ce să spun? Având ca fundal Roma, o poveste de dragoste neîmplinită. Amestec de La Dolce Vita, La Grande Bellezza și Breakfast at Tiffany’s.
El, un fel de Jep Gambardella tânăr (și care nu va ajunge niciodată la vârsta lui). Mai mult spectator al vieții decât actor, cu un umor la limita cinismului, un profund neadaptat. Ea, o sosie italiană a lui Audrey Hepburn: de o frumusețe răvășitoare, distrată, elegantă și mimând naivitatea. Roman cinematografic, melancolic și vesel în același timp, cu replici ca niste butade de Cioran: “oamenii trăiesc ca și cum viața ar putea fi repetată”; “cititorii buni sunt mai rari decât scriitorii buni”; ” frumusețea e singura aristocrație umană autentică pentru că vine direct de la Dumnezeu“.
E un roman pe care îl citești din ce în ce mai încet pe măsură ce avansează paginile, pentru că nu vrei să se sfârșească. În care găsești o superbă descriere a Romei, “care e mai mult decât un oraș, e o fiară ascunsă. La ea, nu există jumătăți de măsură, fie e o mare iubire, fie trebuie să o părăsești. Dacă e iubită, Roma vi se va oferi așa cum o doriți și nu va trebui sa faceți altceva decât să vă lăsați în voia valurilor prezentului. Vi se vor oferi seri de vară străbătute de lumină, ierni aspre și toamne nesfârșite, când orașul o să vi se arate dezarmat și vlăguit, plin de frunze decapitate, pe care pașii voștri nu vor face zgomot. Și acolo o să găsiti scările monumentale orbitoare, fântânile arteziene superbe, templele în ruină și tăcerea nocturnă a zeilor detronați, până când timpul ei o să își piardă orice semnificație în afara aceleia, puerile, de a face să înainteze acele ceasornicelor.”
Te desparți de el cu greu, doar pentru a începe din nou să îl răsfoiești, cu gândul că îl vei reciti în curând. Pentru că, după cum spunea cineva, cărțile care nu merită recitite, nu merită nici măcar să fie citite.”
Ana Barton: “Un roman uluitor, cu un Leo – personaj-narator – atît de autentic, încît te uiți în timp ce citești și-n stînga, și-n dreapta, în față și-n spate, uneori chiar și-n oglindă, cu convingerea c-o să-l găsești stînd cu capul într-o parte, sprijinit în pumn sau în palma desfăcută, contemplîndu-și împăcat firul atît de rezistent al existenței.
Gianfranco Calligarich cred c-a trăit o stare de grație cînd a scris această poveste în care om și loc se lipesc pînă la suprapunere, dar fără amestecare, în care cititorul este absorbit nu după prima pagină, ci după primul paragraf. Cînd cartea e gata, o pui pe-un raft de la-ndeochi, ca să n-o cauți mult, căci știi că-n curînd o să vrei s-o recitești, ca să nu cumva să-ți scadă nivelul de „Ultima vară în oraș” din sînge.”
Iar acum, prezentarea făcută de editura Polirom.
„Avem de-a face cu o capodoperă care a rezistat în chip magic vreme de patruzeci de ani, fără nici un fel de publicitate, doar prin intermediul anticarilor şi prin ponturi transmise de la un cititor la altul. În ciuda faptului că a fost un bestseller şi un long-seller, era dificil, dacă nu chiar imposibil să găseşti vreun exemplar în librării. Motivul acestei clandestinităţi rămâne un mister… Publicată pentru prima dată în 1973, Ultima vară în oraş este una dintre acele cărţi care nu se citesc, ci se devorează.” (Il Quotidiano del Sud)
Cartea poate fi cumpărată de aici.
Ultima vară în oraş e un roman al marilor ratări, îmbibat de melancolie, tristeţe şi dezabuzare, în decorul luminos al Romei de la sfârşitul anilor 1960. Protagonistul său, Leo Gazzarra, a plecat în tinereţe din Milano şi acum trăieşte din expediente, căci îi lipseşte dorinţa de a reuşi, de a parveni într-o lume aparent plină de oportunităţi. Intelectual rafinat, dar lipsit de morgă, cuceritor, dar fără a se implica niciodată prea tare, alcoolic, dar dispus să renunţe la băutură, Leo este un ratat prin opţiune, pentru care ratarea devine o artă. Iar când ajunge să o cunoască pe fascinanta Arianna, între cei doi începe o poveste de iubire sfâşietoare, cu avansuri şi ezitări, ca într-un tangou tensionat al dorinţei, al cărei final nu e nici o clipă previzibil.
Roman al refuzurilor şi neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulţimii şi al luminoasei frumuseţi romane, Ultima vară în oraş este o carte de excepţie, cu un destin excepţional.
„Acest roman este un portret ironic, cinic şi dezabuzat al unui om din vremurile noastre… Calitatea sa esenţială constă în faptul că dezvăluie cu o limpezime disperată relaţia dintre un individ şi un oraş, adică dintre mulţimi şi singurătate.” (Natalia Ginzburg)
„Calligarich are talentul remarcabil de a reda cu uşurinţă, din cîteva trăsături de condei, sentimente şi mai ales senzaţii, de a le face să pară concrete, precum atingerea aerului pe piele.” (La Stampa)
Vă oferim un fragment, sperăm să vă placă și să căutați cartea. 🙂
„Suntem ceea ce suntem nu datorită persoanelor pe care le-am întâlnit, ci datorită celor pe care le-am părăsit.”
„Era o zi superbă de primăvară şi în tribune erau actori de cinema, regizori, scriitori, ziarişti, cele mai frumoase fete din oraş şi femeile pe care de obicei le vedeai în fotografiile din diverse reviste. Toţi aşteptau cu mare nerăbdare şi se vînzoleau, vrînd să găsească locurile cele mai bune. Eu am căutat grupul pe gradenele din tribuna centrală – cea mai scumpă –, dar nu l‑am văzut. L‑am găsit în schimb ceva mai jos, pe gradenele din tribuna din spatele terenului, unde puteai vedea partida fără să întorci tot timpul capul şi să‑ţi exprimi susţinerea de la cîţiva metri în spatele jucătorilor. Aveau pe cap şepci albe, bizare, şi erau prezenţi toţi: soţii Diacono, Eva, tînărul rus, manechinul, umoristul şi scriitorul cu mustăţi albe, care peste iarnă publicase o carte ce nu cîştigase nici un premiu important. Lipsea doar Arianna. Cînd Stresa a intrat pe teren, tot grupul s‑a ridicat în picioare răcnind, dar el era foarte nervos şi abia dacă s‑a uitat la ei.
A fost un meci lung şi istovitor. Stresa era un jucător bun, ferm şi inteligent, în timp ce polonezul, blond şi foarte apreciat de doamne, juca extrem de agresiv. A fost imediat clar că o să cîştige cel care o să reziste fizic mai mult. Timp de aproape trei ore grupul a trecut de la extaz la disperare. De fiecare dată cînd Stresa juca în jumătatea aceea a terenului, îl susţineau aşa de zgomotos, că arbitrul a trebuit să le ceară de mai multe ori să facă linişte. Dar meciul era intr‑adevăr emoţionant şi la începutul setului al cincilea, cînd Stresa a început să returneze în fileu, l‑am încurajat şi eu. Nu ştiu de ce am făcut‑o. Poate pentru că mă vindecasem, poate pentru că suferea în modul acela subtil şi feroce, alcătuit din tăcere şi singurătate, în care tenisul te poate face să suferi, poate pentru că îl văzusem ţinînd paharul Evei în foaierul unui teatru şi pentru că acum, acolo jos, în mijlocul tuturor acelor oameni care urlau, nu mai avea înfăţişarea unei păsări dezorientate, ci a unui cocoş de luptă cu ciocul însîngerat. Poate pentru că amîndoi o avuseserăm în braţe pe Arianna şi o pierduserăm.
Ultimul set s‑a desfăşurat intr‑o linişte nervoasă, în timp ce jucătorii schimbau lovituri ucigătoare. Polonezul a ţîşnit o ultimă dată pe un stop al lui Stresa şi a înălţat mingea de sub fileu exact atît cît trebuia ca s‑o pună din nou în teren. L‑am văzut pe Stresa rămînînd nemişcat pe fundul terenului şi închizînd ochii. S‑a înălţat un ţipăt. Am recunoscut vocea Evei. Apoi din tribune s‑au auzit ropote de aplauze eliberatoare, în timp ce nervii polonezului au cedat brusc, făcindu‑l să izbucnească intr‑un hohot de plîns. Stresa a reuşit să zîmbească şi i‑a înconjurat gîtul cu un braţ, felicitindu‑l. Şi atunci am fost bucuros că‑l încurajasem. Întotdeauna îmi plăcuseră oamenii care ştiau să piardă.
Am pornit spre ieşire prin mulţime. Cînd mai aveam puţin pînă să ajung la porţi, m‑am auzit strigat. Era Eva. Probabil se pierduse de restul grupului, pentru că era singură.
— Ce faci, nu mă saluţi? a zis şovăitoare, apoi a trebuit să se agaţe de braţul meu în timp ce eram împinşi spre tribune. Dumnezeule, ce oameni oribili! a comentat ea înspăimîntată.
Avea chipul înroşit de soare şi în ochelarii ei negri se reflecta mulţimea care ne înconjura.
— Nu te‑am văzut, am zis eu. Îmi pare rău pentru Livio, a jucat extraordinar.
Dar nu despre Stresa voia ea să vorbească. Mulţimea o speria şi continua să privească nervoasă în jur.
— Ştii ceva de Arianna? a întrebat fără să‑mi dea drumul la braţ. Ştii că el nu vrea s‑o mai văd? Ştii că ea mă urăşte? Speram atît de mult s‑o văd azi!
M‑am uitat şi eu în jur. Am văzut pe cineva din grup. Mulţimea îi împrăştiase şi se căutau, strigindu‑se unii pe alţii. Eva tot nu‑mi dădea drumul la braţ.
— Eşti sigur că nu ştii nimic de ea? Hai, te rog, zi‑mi dacă ştii ceva! a spus cu un geamăt, timp în care mulţimile de oameni se luptau în ochelarii ei.
— Nu, nu ştiu nimic. Dacă aş şti ceva, ţi‑aş spune.
Şi era adevărat, i‑aş fi spus. A încuviinţat din cap.
— Da, ştiu că mi‑ai spune. Tu înţelegi.
A avut un moment de ezitare înainte să‑mi întindă mîna.
— Nu vrei să‑mi strîngi mîna? a zis.
I‑am strins‑o şi ea a zis:
— Iartă‑mă. Aş vrea mult să mă ierţi.
Atunci, nu ştiu de ce, i‑am cerut şi eu iertare. Cineva i‑a strigat numele. S‑a răsucit încă o dată spre mine înainte să plece, apoi mulţimea s‑a revărsat din ochelarii ei şi Eva s‑a pierdut în mijlocul acesteia.” (Copyright: Editura Polirom)
Ultima vară în oraş, de Gianfranco Calligarich, Ed. Polirom, 2021, trad. din italiană și note Cerasela Barbone, col. „Biblioteca Polirom. Actual”
Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice. A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de câteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich(2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Privati abissi s-a numărat printre cărţile aflate pe lista scurtă a Premiului Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat pe lista scurtă a premiilor Grinzane, Manzoni şi Vigevano. Romanele lui Calligarich au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi au apărut sau urmează să apară în SUA, Spania, Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie, Olanda, Israel etc. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.
Citiţi şi
100 de ani de la nașterea lui Marcello Mastroianni – povestea unei legende
Moon River (Breakfast at Tiffany’s)
Numai pe noi ne putem iubi ca pe noi înșine, pe “ceilalți” trebuie să îi iubim ca pe ei înșiși
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
