…Spune-mi că n-ai simţit în nici o noapte să pleci, de nebun, cu „ia-mă nene”, fără nici un bagaj, ca pentru un drum la care se pleacă doar cu inima și care te-ar fi adus la uşa mea, în braţele mele, eu în ale tale sau noi în ale noastre.
Spune-mi că simţi pentru mine doar drag și compasiune, ca pentru oricare altă fiinţă prostuţă, neajutorată și pierdută-n spaţiu, că vrei doar să mă ştii bine în colţişorul meu, iar tu, din al tău, să-mi aminteşti din când în când, că exist.
Spune-mi că, stând singur la un pahar de gânduri cu aromă de bere, nu ți-a picurat în el un vis cu ochii deschişi, care începea vara și în care ne frământam tăcerile ţinându-ne de mână, când mă priveai fix, iar eu, rușinându-mă, căutam culorile din jur pe care să dau vina. Și că în acele momente ne întreceam în palpitaţii care strigau cât de norocoşi suntem că ne-am găsit.
Că mergeam pe stradă și mă ghemuiam la pieptul tău, fără să-mi pese de privirile răutăcioase.
Că te rugam să închizi ochii spunându-ți că am o surpriză pentru tine și că în acest timp te sărutam pe ochii închişi, aşa cum numai eu ştiu, fugind apoi, ca tu să mă alergi a răzbunare… dulce.
Că se făcea toamnă, începea să plouă și eram singurii care îndrăzneau să rămână și să danseze, când toata suflarea umană își trăgea obloanele.
Că ne refugiam apoi – tremurând până-n măduva oaselor – prin suburbii, bătând la uşi fără stăpân, în spatele cărora lăsam amintirea unor suspine. Și că ieşeam când primii fulgi de nea ni se lipeau de gene, iar tu mă sărutai cu foc și nu-mi mai era frig.
Că te rugam să mă laşi să te îngrop în zăpada, iar tu cedai, după minute bune în care te ţineai bățos, doar ca să mă tachinezi.
Că după o frumoasă chinuială, îţi venea rândul să mă lipeşti de cel mai mare brad, să-mi spui că nu mai am scăpare decât dacă gust dintr-un bulgăre. Și când mă repezeam spre el, mă hrăneai cu tine, iar bradul cel falnic se scutura de ciudă peste noi.
Că alergam apoi spre o biserica mică, pe hornul căreia ieşeau colinde cu miros de cozonac și turte.
Că petreceam sărbătorile sub braţul lui Dumnezeu și ieşeam apoi primăvara, într-o mireasma inegalabilă. Că rupeai crenguţe de cais înflorit, iar eu îmi făceam coroniţă din ele.
Că visul se termina când adormeam pe-o bancă, pentru totdeauna, îmbrățișați și obosiţi de-atâta împlinire, ascultând ultimul ciripit de pasări.
Spune-mi că n-ai avut acest vis și te voi iubi în tăcere.
Spune-mi că l-ai avut și cere-mi să-l împlinim.
Iubitule, e-aproape iarnă…
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
