– continuare de aici –
Momentul acela când te uiți la un punct pe tavan și nu știi exact dacă ți-e bine sau rău. Apoi cineva scapă un capac de oală pe gresie și altcineva îți urlă în urechi: buei, sulimberg, să nu uiți că azi mergem la concert, ok? Ăsta era Jorj, mi-a trimis mesaj vocal pe telefon, eu fiind cu căștile pe urechi, am primit mesajul fix în rinichiul drept. Să te f*t!!! Cu concertele tale cu tot! Acuma știu. Nu mi-e bine, nu mi-e bine deloc, afară e cuptor și eu trebuie să traversez orașul să ascult cum cântă trupa Găozarii pletoși. Că așa zice Jorj că ar fi bine să mergem, că le-am făcut toată maculatura de lansare, inclusiv afișele alea cu fețe umflate de beri și burți scurse peste curele cu țintă. Băieții sunt ok, mai supărați așa pe viață și pe clasa politică, dar buni la golit sticle. Am golit într-o noapte vreo trei navete de bere, patru sticle de vodkă și am terminat cu ceva sirop de plante amestecat cu cafea. Am dormit lângă un câine ud și plin de purici, undeva la colțul barului. Jorj a adormit pe o bancă mai încolo, cu capul pe un tomberon. Pe la nouă m-am trezit că bătea soarele pe mine și ceva mă lingea pe față. Era câinele. Nu-mi simțeam mâna stângă și pe moment am crezut că mi-am uitat-o în bar, pe sticlă. Dar nu, era cu mine, inertă, ca și cum îmi spunea s-o las în pace și să uit de ea. Așa mi-a spus și Sofia când am ajuns acasă. Era la fel de inertă. Soacră-mea croșeta o șosetă pentru iarnă. Dacă aveam un câine, pun pariu că era și el inert. Și totuși, față de cum mă simțeam atunci, acuma sunt destul de bine. Chiar mi-e foame, atunci am mâncat vreo două zile numai eugenii. Stomacul meu era inert și el, nu digera nimic, acolo jos cred că era ceva cam ca după Hiroshima. Un fel de ciupercă imensă cu gaze toxice creștea în mine cum crește o stalactită pe pereții unei peșteri, doar că mult mai rapid.
– Ai de gând să te ridici? Vreau să mut mobila, hai, ajută-mă!
Asta e nevastă-mea, cu idei de duminică.
– De ce să muți mobila, cum s-o muți???
– Vreau să pun fotoliile sub geam și dulapul pe peretele celălalt, apoi să tragem comoda aici și măsuța dincolo. Am citit că, pentru a curge energiile bine trebuie să eliberezi peretele vestic. Feng-shui, na. Hai, ridică-te și ajută-mă!
– Feng-shui? Ce rahat mai e și aia? și unde vrei să curgă energiile? Ce pana mea, că doar nu facem fântână de energii în casă. Dă-le naibii să nu curgă că și așa e curent. Să-mi mai vâjâie și energiile pe la urechi?
– Mă, tu ești prost? Tu crezi că eu glumesc? Astea sunt studii de ani de zile, e o artă întreagă, sunt oameni deștepți care studiază. Vii tu terchea-berchea să faci ordine în Univers? Uite, de aia nu ne merge bine, că oameni ca tine, ignoranți și fără un pic de spiritualitate, dau lecții și își dau cu părerea.
Sofia s-a înroșit de nervi, își mușca buza de jos ceea ce mă face să execut întocmai ordinele ei, fără să zic nici mâc. În timp ce târâiam noi mobila încoace și încolo, îmi fulgeră o idee în minte cam cum i-a fulgerat lui Newton când i-a căzut mărul în cap: oare să o chem pe Zelda la concert cu noi? Dintr-odată, ochii mei s-au luminat, un zâmbet tâmp mi-a crescut pe moacă, am început să o laud pe Sofia cât e de deșteaptă și ce idee genială a avut cu mutatul mobilei și un stol de pitici care cântau aleluia și aplaudau în cor a traversat camera, ca un flux de energie pozitivă. Atunci am înțeles! Dacă eliberezi peretele vestic un val de fengșuială te pălește în plin. Și rămâi așa pălit o vreme. Nici nu-ți pasă că scapi fotoliul pe degetul mic și îți pică unghia, no problem. Să curgă fengșuiul, tată!!!
Fengșuiala asta a durat cam două ore. Am făcut toate mutările posibile, toate ecuațiile cu toate necunoscutele, luate câte patru, luate câte cinci, cu o necunoscută, cu două, x de z la puterea dublu v, integrale, paralele și paralelipipede, ba acolo, nu, nu-mi place, înapoi, ba nu, totuși, fie, niettt, să încercăm invers, ba nu, așa e bine, dar fotoliul, nu, blochează fluxul estic dinspre Siberia, să încercăm să rotim, așa, vai dar ce ne facem cu latura nordică, acolo e o gâtuire, poate fără dulap, aha, acuma, trage, nuuu, simt o vibrație negativă, încă un pic la stânga, gata, stop, asta era… deși, nu merge cu un fotoliu în mijlocul camerei, stai să încercăm cu elefantul ăla din plastic mare, poate se opune ciclului nordic și formează cu aripa vestică un curent benefic spre est…
Să-mi bag p*la în el de fengșui, tu, femeie, ești normală??? Mă doare spatele și nu-mi mai simt brațele, degetul mic îmi pulsează fără unghie și mi-e foame și sete la un loc, și bașca, mă trece și o c*care de la atâta efort!!! Ai de gând să termini??? Asta a sunat cam așa:
– Sofi, scumpă, eu zic că așa e bine, hai că mai încercăm mai târziu. Mi-e cam foame și trebuie să merg la baie! Te superi dacă facem o pauză?
O pauză?? Că te sugrum cu fularul ud să-ți intre toate energiile în nas, nebuna naibii!!
– Vai, mă, copii, mă! Dar măsuța nu arată bine acolo cu elefantul ăla mare pe colț. Poate ar fi mai bine să mutați dulapul dincolo.
Hop și ea. Eu nu mai pot. Gata! Nebunelor, eu m-am îmbrăcat și pa. Lasă că mănânc ceva în oraș.
Am ajuns la cinci în fața sălii. Concertul începea la șase. Jorj m-a sunat că e pe drum. Zelda nu vine că are oră la masaj. M-am pus să beau o bere și să mănânc un hot-dog. Lume multă, mulți bătrâni, ce naiba? Au dat moșnegii pe rockăială? Niciun afiș. La ce naiba au comandat două sute de afișe?? Mă rog, ei știu. Șase fără douăzeci, Jorj nu apare. Ăsta mi-a tras țeapă! Bulangiu! Să stau singur să ascult Găozarii. Mă doare tot corpul, degetul mic de la picior zvâcnește ca o râmă sugrumată.
– Unde c*i fiert ești, mă?? îl sun pe Jorj.
– Tu unde ești, că noi suntem toți aici cu toată trupa. Bem beri, la etaj, lângă intrare.
– Ce etaj mă, că nu-i nici un etaj?! Și ce-s cu babalâcii ăștia??
– Ce babalâci, unde ești, la sanatoriu??
– Auzi, nu mai fă pe nebunul, vezi că eu intru. Ne vedem înăuntru!
Dau să intru când văd un îngeraș. Mai bine zis, o îngerașă, cu aripioare. Ce naiba?? Îi zâmbesc, îi arăt biletul, se uită ba la bilet, ba la mine, cheamă un alt îngeraș, numai că ăsta era băiat și în loc de aripi avea o coadă, se uită și el la bilet, apoi la mine…
– Cine-s Găozarii pletoși? și zâmbește cu dinții lui cariați de înger cu coadă.
– Cum cine-s?? Trupa care cântă aici!! Deja mă luau transpirațiile și am râgâit un damf de crenvurști cu muștar, de îngerașa un pic s-a strâmbat… și vreo două babe s-au schimonosit.
– Domnule, cu tot respectul, în seara aceasta, aici, e concert coral susținut de Martorii revenirii îngerilor decăzuți. Dacă doriți, mai sunt bilete de vânzare.
Nu, că visez. Probabil de la efort, poate era hot-dogul stricat, cum puii mei Martorii revenirii Îngerilor decăzuți??
– Mă, s*lă, la ce sală ai zis că e concertul?
– La sala mică Ateneum! Acuma intru și eu. Unde ești?
– La concertul coral susținut de Martorii revenirii Îngerilor decăzuți! La Ateneum, sala mare, din ălalalt capăt al orașului, boule!!! Că ai zis numai Ateneum, fără să crezi că trebuie să precizezi sala mică.
Jorj deja se îneca de râs și printre grohăieli îmi spune că sigur am fumat ceva, că nu pot fi atât de prost, că scrie mare pe bilet, că doar am făcut atâtea afișe și trebuia să văd… și, și, și. La faza asta îmi dau și eu seama că sunt super prost, înjur toți piticii și fluxul de energii negative și chem naibii un taxi să traversez orașul.
Am ajuns la ultimele două piese, ultra transpirat, cu corpul în agonie dirijată de degetul ăl mic de la picior, i-am arătat degetul mijlociu lui Jorj, el mi-a arătat un semn cum că-s cu capul și în rest tot feng-șuiul îmi curgea gârlă pe tâmple până-n chiloți. Tot e bine că Zelda avea oră la masaj.
Ajuns într-un final acasă, femeile plănuiau să cumpere un palmier de plastic care să blocheze fluxul ce curge pe după măsuță dinspre elefant.
… cam așa pățești când de dimineață nu ai habar dacă ți-e bine sau rău. Un soi de curiozitate bolnăvicioasă mă face să mă întreb oare cum a fost concertul coral al Martorii Revenirii Îngerilor decăzuți? Sper că fain. Aleluia!! Dar masajul Zeldei…
Pe Erika o găsiți întreagă aici
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mulțumesc, Adele! Trei ore care mi-au schimbat viața
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
