Nu-mi amintesc mare lucru între 21 și 26 de ani. Cinci ani care s-au pierdut ca o telecomandă între bucile canapelei. Nu îi găsesc. Ca atare nu îi calculez. Nu am 40 de ani, ci 35. Uitarea întinerește.
Cine e tipul ăla? De unde o știu pe blondă? Cum? Am lucrat împreună? Sunt sclerozată.
Îmi amintesc doar bucățele pe care nu reușesc să le îmbin, pentru că șurubul de aici și cu piulița de dincolo nu aparțin aceluiași set. Sunt un copil cu o poală de fragmente găsite într-un ou Kinder care nu se pot strânge într-o figurină. Poate doar într-un Frankestein de plastic, deși nici asta nu pot să construiesc. Am prea multe picioare și niciun cap, 16 ochi și doar 6 degete.
”Consola din perete/ stă deasupra mea/ fierul din care-i făcută/ e ca inima mea”. Asta cântam acum 20 de ani. Beam Busuioacă de la chioșc, Bursucelu avea chitară, fumam 3 pachete de țigări pe noapte. Winchester. Iuți.
Zoli a venit la București să mă vadă. Avea un rucsac de iarbă și mă iubea. A intrat în Protv, a urcat în redacție. Eram pe hol, eu și toată aroganța mea de provincială ajunsă în capitală. Mama, numele meu e pe burtieră, fac știri pe care nu le înțeleg, despre CNVM și despre Ministerul Agriculturii, despre fiica lui Sârbu care își face majoratu’ și despre generația Pro care nu are mai mult de 2 ani. Un retard, cameraman, mă chinuie zilnic. Nu știu dacă zilnic, așa îmi imaginez acum, când încerc să pun niște vată în vârful pantofului care spune 40, dar eu nu am un picior mai mare de 35.
Un retard, cameraman, mă chinuie, îmi bagă degete în ureche, vorbește urât cu mine. Mă ascund în spatele computerului, dar el mă găsește la ședința de redacție, se așază în spatele meu și-mi dă bobârnace. Lunile trec greu.
Prietenii mei sunt la Brașov. Sunt zvelți. Eu, grasă. Mănânc prost. Sandvișul Protv. Cașcaval și o felie de parizer, bucăți de ardei, prinse în pătratele albe de pâine buretoasă.
De asta îmi amintesc. Și de gogoșile unsuroase de peste drum de televiziune.
Zoli a venit la București să mă vadă cu un rucsac de iarbă pe care a fumat-o cu Toni. Ce prieteni mișto ai. Unde ești?
Unde eram?
Nu-mi amintesc. Pe axa OX, undeva între prostie și cretinism. Pe axa OY, între alcolism și inconștiență.
Zoli a plecat trist, cu rucsacul gol.
”Consola din perete/ stă deasupra mea/ fierul din care-i făcută/ e ca inima mea”.
Pentru un om de 35 care arată de 40, mă țin al dracului de rău. Am cearcăne și fire albe, am celulită și pete maro pe frunte.
Unde dispar oamenii? Cei care te-au umplut cinci ani, cei care te-au strâns în brațe, ți-au băut banii, ți-au omorât plictiseala?
Caut nume, scormonesc ca un urs gunoier în tomberonul cu bucăți de viață imposibil de legat, ca într-o maioneză tăiată pe care nu o poți drege.
Unii sunt acolo, alții sunt dincolo. Iubiți care ți-au adormit în brațe, prietene care ți-au împrumutat maieurile și dresurile. Toți sunt departe. Necunoscuți. La fel ca oamenii pe lângă care ai trecut într-o joi, în `97, în autobuz. Sau indivizii pe care i-ai împins la coadă la bilete de film în vara lui 2001. Persoane de care te-ai frecat, dansând la un concert în august `99.
5 ani din viață pe care nu îi găsesc. Pierduți. Duși ca firul unui ciorap de mătase.
Iar eu nu am ojă să îi lipesc și firul alunecă, trăgând la vale, în uitare, alți oameni și alte seri.
Consola din perete… stă deasupra mea… fierul din care-i făcută… e ca inima mea.
Pe Raluca o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
