Deși poate părea bizar, în epoca tehnologiei avansate, când cei mai mulți tineri trăiesc mai mult printre aplicațiile din mediul virtual, aflăm că există bărbați foarte tineri și arătoși care ascultă Bach și discută despre Flaubert, Novalis sau Gérard de Nerval, poetul „nebun”, romantic, suicidar. Printre acești tineri fremătând de la frisonul artistic ne invită francezul Jean-Paul Civeyrac.
Odată cu Mes provinciales, Jean-Paul Civeyrac filmează şi narează pe ecran scene din viața tinerilor ucenici în ale artei cinematografice. Din capul locului – titlul filmului – sesizăm referințele directe la Blaise Pascal și Jean Eustache, deși acțiunea se derulează în epoca actuală. Ca să păstreze nota pariziană – de boemă șic – cineastul a turnat în alb-negru, iar „zeitățile” acestor tineri sunt Nerval sau Paradjanov. Deși utilizează Skype-ul și aplicațiile altor device-uri, tinerii de pe ecran poartă pulovere cu gulere rulate, amintind de Nouvelle Vague, dar și de perioada mișcărilor sociale din anii ‘60. Cu toate se află la cel de-al nouălea lungmetraj, cineastul francez prezintă, într-un alt mod, tinerețea eternă, efemeritatea ei și fantomele care-i bântuie spectrul.
Așadar, într-un film intimist și sensibil, îl descoperim pe Étienne (Andranic Manet), un tânăr cinefil serios și impresionabil. Acesta își părăsește iubita și pleacă din Lyon către Paris, pentru a studia cinematografia. În capitală, la Paris VIII, tentațiile sunt mari. Étienne se afundă în lumea boemă a artiștilor, intelectualilor și a studenților pasionați de Bresson, Ford și de alți regizori ruși cvasi-necunoscuți. Stilul de viață pare idilic, dar, din păcate, totul se complică în momentul în care se ivesc atât gelozia creativă, cât și poftele trupești.
La început, băiatul sosit din orașul fraților Lumière bea doar suc de fructe, asista la cursuri și îi simpatiza pe Mathias și Jean-Noël. Pasiunea îi unește pe acești tineri, împărtășesc aceleași gusturi, mai ales că se află la vârsta tuturor posibilităților. Cel mai intransigent membru al grupului este Mathias; ceilalți îl consideră o adevărată „legendă”. Mica lor comunitate îi ține, încă, departe de realitatea lumii în care trăiesc. „Armura” lor este cinema-ul. Desigur, tânărul are parte și de educație sentimentală, dat fiind noul context. Deși o iubise pe Lucie (Diane Rouxel), distanța și noile perspective o îndepărtează de ea. Odată cu avansarea pe tărâmul artelor, junele descoperă și alte laturi ale feminității – relațiile cu Valentina (Jenna Thiam), dar mai ales cea cu Anabelle (Sophie Verbeeck). Toate confruntările nu fac altceva decât să-i contureze o viziune profundă asupra lumii. Bunăoară, parcursul inițiatic al tânărului Étienne (un alter-ego al cineastului /realizatorului), însumează educație artistică, sentimentală, prietenie, politică și… mult cinema. Chiar profesorii de la Facultatea de Film din peliculă sunt întrupări (artistice) ale regizorului, care a predat la Fémis și la Paris VIII.
Modestul provincial află de nevoia comercialului (itinerariul către acel „successful”) și-n profesiunea la care aspiră, dă de radicalismul liderului negativ al găștii – Mathias – și de militantismul șarmantei Annabelle. În acest microunivers, dialogurile despre dogmatism, estetica de cinema (Rossellini vs. Sergio Sollima) și asocierile politice se izbesc de pereții modestelor camere studențești.
Andranic Manet (Étienne) a fost opțiunea ideală pentru tânărul simplu, calm și reflexiv. Surprins adesea printre elementele de mobilier din modesta sa cameră – șifonierul cu oglindă – ne trimite cu gândul la amintiri/„fantomele trecutului”. Sau, după ce face dragoste cu Lucie (capul fetei se sprijină pe umărul lui), pare atins de melancolie. Tânărul veleitar nu e defel lipsit de calități, doar că lumea nouă în care-a pătruns i-a bulversat liniștea interioară. Așa se explică și atracția pentru colega sa „gălăgioasă”(cu care petrece o noapte de amor/ONS), dialogurile spumoase cu sprințara sa colocatară (Valentina) și pasiunea stârnită de Annabelle (Sophie Verbeeck), o veritabilă „fată de foc”.
După ce-au văzut la cinema Sayat Nova (1968) de Paradjanov, Étienne și Annabelle se amuză discutând despre cât e de «static» orașul burghez. În această cronică a maturizării unui băiat din provincie, rar apare vreo aventură în spațiul parizian, doar calmul Senei se întrevede și se zăresc câteva clădiri (reliefări arhitecturale). Orașul trăiește prin miturile culturale: Bresson prin/pe insula Saint-Louis, Nerval evocat datorită străzii din acel arondisment. Ca într-un postulat balzacian, pe acest fundal, se perindă „provincialii” care formează și deformează capitala prin intrările și ieșirile lor. Avem să aflăm mai târziu că Mathias s-a sinucis, aruncându-se de la fereastră.
La final, mărirea cadrului/zoom-ul pe chipul lui Étienne și asupra ferestrei, precedate de scena în care tânărul analiza chipurile clienților din cafenea conducând spre o nouă deschidere. Panoramarea indică trecerea către un alt punct de vedere. Civeyrac ne prezintă, cu claritate, prin intermediul cuvintelor și al chipurilor, rezumatul unei etape din viață: tinerețea creativă. Mes provinciales rămâne o duioasă cronică a tinereții creatoare, dar și un manifest al cinema-ului de calitate.
Regia: Jean-Paul Civeyrac
Scenariul: Jean-Paul Civeyrac
Imaginea: Pierre-Hubert Martin
Montajul: Louise Narboni
Distribuția: Andranic Manet (Étienne), Diane Rouxel (Lucie), Jenna Thiam (Valentina), Gonzague Van Bervesselès (Jean-Noël), Corentin Fila (Mathias), Nicolas Bouchaud (Paul Rossi), Charlotte Van Bervesselès (Héloïse), Sophie Verbeeck (Annabelle), Valentine Catzéflis (Barbara)
Durata: 2h17
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
