Sunt momente, parcă din ce în ce mai multe în ultimul timp, în care mă gândesc că lumea în care trăim a fost creată pentru nenorociţi şi curve. Ca şi cum am trăi într-un univers populat cu zeităţi perverse. O fi fost făcut omul după chip, dar mă îndoiesc că a fost plămădit după asemănare. Încerc, oricât de greu mi-ar fi, să mă încred într-un Dumnezeu bun şi sensibil, care să nu fie responsabil de crimele comise de creaturile sale.
Am cunoscut răul încă din copilărie. L-am aflat prin intermediul celorlalţi şi prin intermediul meu. De pildă, îmi aduc aminte, eram la Tecuci, aveam vreo zece ani, mă întorceam de la grădina zoo, când doi ţigănuşi mi-au furat gogoaşa din mână. Am rămas pe loc, nu mi-a părut rău după rahatu’ ăla din aluat, dar întâmplarea în sine m-a pus pe gânduri: mi-am dat seama că lumea în care trăiesc e fucked up, în orice caz că ceva nu e în regulă. Mă gândeam: „în morţii mă-sii, dacă mi-ar fi cerut-o, le-aş fi dat-o cu plăcere”. Dar nu, ei se distrau, erau orgasmizaţi de fericire. Erau doi puştani ceva mai mari decât mine, şi se bucurau, se „râdeau” – „ha, ce i-am tras-o fraierului!”. Deci comiseseră crima din plăcere, nu din necesităţi fiziologice. Ei bine, crima săvârşită din plăcere o afli numai la om. Cine ştie din ce grupări mafiote or face parte ei acum, în ce vile neimpozitate or fi trăind…
Altă dată, tot la Tecuci, era în perioada micii foamete, când nu se prea găsea de haleală în galantar, din întâmplare mă aflam la o coadă, urma să cumpăr pui, şi tot aşteptând eu la rând (aveam aceeaşi vârstă), aud doi comentând în spatele meu: „ce crezi, e de culoare?”. Se refereau la mine. Nu am priceput eu ce voiau să spună, când am ajuns acasă am uitat să-i întreb pe ai mei, oricum le făcusem o surpriză uriaşă – cine a trăit anii ’87-’89, ştie despre ce vorbesc. Mă întreb, ce-i f… pe ei grija de statutul meu existenţial? Omul este singura lighioană care îl analizează pe semenul său vârându-l într-o categorie. La animale e mai mişto: acolo relaţia e pur individuală, nu interesează pe nimeni din ce neam vii (deşi, se pare că unele specii acţionează şi pe criterii etnologice, de pildă lupii. Dar cel puţin, ei nu practică discriminarea şi ura din plăcere. Singurul care măcelăreşte, simbolic sau la propriu, este omul. Şi asta îi oferă satisfacţie).
Tot la Tecuci am intrat pentru prima dată în contact cu curvele politice, de partid. Stăteam în gazdă, la casă, şi ai mei aşteptau să se elibereze un apartament la bloc. A venit la noi, „acasă”, nu ştiu ce tovarăş, să vadă în ce condiţii locuim, dracu să-l ia. Mai era o familie care îşi dorea acelaşi apartament, dar situaţiile erau diferite – ei stăteau deja la bloc, dar la etajul patru, noi stăteam la casă, în gazdă. Ei doreau să se mute la etajul doi, noi doream să locuim la bloc. Datorită pilelor politice, ei au obţinut apartamentul. Pilăreala este esenţa comunismului românesc, ideologia de fond.
Am cunoscut răul şi în mod indirect; în fapt, l-am aflat mult mai târziu. Este vorba de acel rău ipotetic, unul care, deşi nu se petrece qua atare, se poate întâmpla oricând. La începutul anilor 80, mama a fost reclamată la securitate pe motiv că nu este de acord cu politica partidului şi că tatăl ei face parte dintr-o organizaţie religioasă subversivă. Două informaţii false. Cu toate acestea, cercetările au avut loc. Mama a fost chemată într-o zi de către doctorul Stănescu, şeful spitalului, care i-a spus: „Lili, ai făcut ceva, ai vorbit ceva cu cineva, uite e un tip de la Securitate, în legătură cu un denunţ”. Pe de altă parte, după ce verificările s-au terminat cu bine pentru mama, peste o vreme avea să afle, de la un văr de la Roman, care, întâmplător era securist, că ancheta a implicat inclusiv rude de-ale mamei din satul natal, un tip pe nume Gelu (văr cu mama), şi alţii. Nimeni nu avusese curajul să îi spună că a fost turnată la Securitate şi că se fac cercetări. În perioada aceea, eu locuiam doar cu mama. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă securiştii ar fi fost zeloşi sau dacă, dintr-o prostie, mama se apuca să trăncănească politică. Fac aici o paranteză – deşi la noi în casă, Ceauşescu era beştelit, mama mi-a spus încă de mic copil să nu cumva să „vărs” ceva din casă, pentru că asta ar însemna că „vin ăia şi mă leagă” – pe ea, adică. Am aşa un feeling că nu suntem departe de această shizofrenie socială. Nici astăzi, nu e bine să ai atitudini politice făţişe, mai ales dacă lucri la stat. În România, totalitarismul nu a dispărut. E bine să-ţi ţii nenorocita aia de gură.
După lovitura de stat din ’89, realizată cu decisivul concurs al sovieticilor, foştii securişti şi colaboratorii şi-au împărţit România ca pe o feudă. Nu o spun eu, o spun istorici de marcă, gen M. Oprea sau T. Gallagher. Pe de altă parte, spaţiul public românesc a fost neutralizat de cei care înainte cântau socialismul, reconvertiţi acum la valorile apusene. În timp, divertismentul a început să fie populat de curve şi golănaşi intelectuali, care livrează naţiunii droguri de îndobitocire sistematică. În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Petrini vorbeşte despre „Era ticăloşilor”. Altă dată, Ortega prevestise „Revolta maselor”. Iar conu’ Paleologu face vorbire despre „sufletul tautologic” – acel suflet „închistat, inapt de relaţia cu transcendentul. S-ar părea că fenomenul acesta este cvasi-unanim în veacul nostru. Masificarea societăţii contemporane este efectul acestei amputări a sufletelor de orice recurs la o instanţă transcendentală.
Fiecare se ia pe sine drept scop, primă şi ultimă raţiune de a exista. Consecinţa este împuţinarea, marginalizarea şi ignorarea elitelor. Dispariţia modelelor, atât morale, cât şi comportamentale. O lume fără repere. Fără scară de valori. O lume în care nimeni nu-şi mai asumă şi nu-şi mai recunoaşte vreo obligaţie”.
De câţiva ani ni se spune că mapamondul este în criză economică. Dar nu ni se spune că adevăratul motiv al acestei crize este lăcomia omului. Darwin ar fi surprins de reîntoarcerea omului la stadiul de maimuţă. Spiritual vorbind. Dacă omul s-ar fi mulţumit cu Dumnezeu, viaţa pe pământ nu ar fi fost un lagăr de concentare, în care torţionarii de diverse tipuri să dirijeze mersul istoriei, de la cel mai mărunt aspect al vieţii până la marile împărţeli ale lumii. Din păcate, totul arată că, acilea, pe mapamondul celor şapte miliarde, au fost, sunt şi vor fi mereu două tipologii umane care vor avea de câştigat: curvele şi brutele. Le găsim peste tot: de la mediul academic, trecât prin politică şi ajungând în micile afaceri de cartier. Şi când spun „curve” şi „brute”, întrebuinţez termenii la modul propriu. Iluminiştii au luat ţeapă cu omul. Domnule Rousseau, sălbaticul dumneavoastră se simte bine, numai că nu este atât de bun pe cât îl credeaţi domnia voastră.
Cu toate astea, sunt optimist. Viaţa pe pământ este hazlie. Păcat de cei care nu au posibilitatea financiară sau culturală să „se râdă”. Hai să ne gândim şi la ei, când nu avem bani îndeajuns de mulţi pentru o bijutereală sau când ne plângem de faptul că ne-am scurtat concediul de la Pensiunea Weber, din cauza „crizei”. Ok?
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
