A.,
It’s been long since… ( n.red. E mult de când…) În decembrie, se împlinesc cinci ani. Ani în care ți-am simțit prezența, în care te auzeam, te visam, deși coșmarul în care se repeta realitatea era, de fiecare dată, la fel de dureros.
Să mă trezesc plângând privindu-mi mâinile care nu te-au putut salva a devenit obișnuință. Fiecare dimineață era o conversație cu tine în care îmi spuneai că pot să trec și de ziua ce venea, că pot să supraviețuiesc.
Și m-am mutat din casa noastră și am donat tot ceea ce ți-ai fi dorit să îmi fie de folos. Da, te uram. Te uram pentru că erai vinovat. Vinovat că m-ai lăsat singură. Că nici măcar pentru mine nu ai mai respirat. Și mă uram. Mă uram pentru că am fost neputincioasă. Inutilă. Că vocea mea care te implora să te întorci, să nu îmi faci asta, în timp ce te resuscitam, nu a ajuns la tine. Că nu a fost suficient de puternică.
Cum să treci peste faptul că omul pe care îl iubești nu mai e? Cum te lupți cu moartea după ce condamni viața pentru că timpul vostru a fost atât de scurt?
V. spune că trebuie să fac asta în fiecare zi. Și am încercat… am încercat pentru că nenorocita aia de scrisoare în care ți-ai planificat ce se întâmplă dacă mori (“Că doar sunt predispus, iubito!”) se presupunea că îmi va fi de ajutor în îndeplinirea dorințelor tale. Da, ai avut dreptate, V. mă iubește și mă protejează întotdeauna indiferent de ceea ce se întâmplă. Am încercat să îți îndeplinesc dorința, însă nu aduce decât suferință pentru amândoi. Cum crezi că m-aș suporta făcându-l să se simtă mizerabil pentru că nu îl pot iubi?!
©Noell Oszwald
Tu trebuia să fii aici, să trecem prin anii ăștia împreună, făcând tot ceea ce mi-ai promis. În schimb, tu mi-ai murit în brațe. Nu știu dacă te-am iertat.
Odată cu trecerea timpului nu ți-am mai auzit vocea, nu ți-am mai simțit căldura, coșmarurile s-au rărit. But the pain… was still the same (n.red. dar durerea era tot aceeași).
Și apoi, neașteptat a apărut el. B. m-a luat pe sus cu deschiderea lui și, pentru prima dată după ani de zile, am putut respia, am putut fi eu. Am râs! După ani, am râs.
Și totul s-a transformat într-un bulgare de zăpadă care s-a tot rostogolit și a devenit atât de mare încât m-a înghițit. Scopul lui în viața mea nu îl pot descifra încă, el pe al meu în a lui nu îl găsește.
E trist faptul că simt să îi spun toate astea lui, însă… așa cum bine știi, el și eu suntem în momente diferite ale vieții și nu are niciun interes să mă asculte sau să mă înțeleagă. You know it, it’s not his fault nor mine (n.red. Știi tu, nu e nici vina lui, nici a mea). Iar el crede că totul e atât de simplu… însă nu este pentru mine. Pentru mine care trec în fiecare zi prin toate astea, pentru mine care încerc să înțeleg și să explic ce se întâmplă cu mine și cu noi. Pentru că vreau să înțeleg și îmi pasă atât de mult, e complicat.
Da, pentru mine “dragoste” nu are plural. B. era poate, prietenul pe care, în sfârșit, îl găsisem; care mă învața din nou să respir și pe care, probabil, l-aș fi ajutat să descifreze un puzzle de ale cărui piese fuge și care îl împiedică să fie, cu adevărat, fericit.
Dar toate intențiile bune s-au dus dracu’ și nu mă poți îndruma către Dumnezeu acum, pentru că știi că sunt certată cu El din momentul în care a acceptat să pleci.
R.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
