Deschid facebook după ce am reușit să-mi sădesc, în sfârșit, busuiocul, cimbrul și ce mai aveam verde în gândul ăl’ bun de azi, veselă nevoie mare și îmbujorată de soare.
Și mă prinde de piept primul status care-mi iese în cale – un prieten, luându-și adio cu o poveste de o frumusețe sfâșietoare de la o prietenă veche, bănuiesc, citind. Îmi spunea ceva numele și o caut. O femeie tânără, frumoasă, iubită și acum plânsă de o mulțime de prieteni năuciți de veste.
42 de ani sfârșiți ieri.
Aproape că nu mai contează de ce. 42. Atât. Plâng mic pentru cineva niciodată cunoscut. Odihnește-te în pace, Ioana – șoptesc cu voce tare, de parcă ar fi lângă mine.
Plâng pentru un suflet. Și pentru mine. Pentru noi. Toți. Am 40 și eu și, ca și tine, sunt convinsă că timp mai e, hăt, pentru toate. Dacă am pricepe cât de fragilă, prețioasă și năucitor de scurtă e viața, am țâșni în picioare urlând, chiar acum, azi, în clipa asta și am rupe de pe noi hățurile tuturor amânărilor în care ne bălăcim, tuturor îndoielilor, fricilor, neputințelor. N-am accepta niciun NU, n-am mai pierde timpul cu nicio explicație, nu ne-ar mai păsa de nicio prostie din toate cele în care ne risipim viața. Am fugi mâncând pământul să ne prindem visul cu amândouă mâinile și să nu-i mai dăm drumul. Am lăsa tot și ne-am petrece tot timpul cu cei iubiți, ne-am spune toate lucrurile nespuse, am iubi pentru că nimic altceva nu și-ar mai găsi rostul, (ne-)am ierta precum și noi suntem iertați, am fi peste măsurile omenești de liberi.
Imposibil de îngenuncheat, nestăvilit de fericiți.
Dar n-o s-o facem nici azi. Mai avem de rezolvat una, două, șapte chestii de pe lista aia foarte importantă cu care am pornit ziua. Ai să te gândești că vis, vis, da’ cine plătește facturile și ratele la viață? Lasă că vreme de trăit este. În weekend. În vacanță. Nu azi, azi avem treabă. Înainte să putem începe să fim, trebuie să terminăm barem programul de lucru, cumpărăturile, telefoanele, mailurile și ce-o mai pica.
Apoi o să visăm iar, dar cuminți acum, că va veni și ziua în care vom avea.
Nu vom fi. Vom avea.
Timp, bani, timp, spațiu, liniște. Lațuri pe care le pregătim frumos de azi pentru că și mâine trebuie să avem ceva sigur și stabil cu care să ne împiedicăm să fugim. Suntem educați, civilizați, responsabili. Față de lucruri, principii, societate, până și față de neprieteni.
Dar față de sufletul din tine, când ai să capeți curaj să fii responsabil? Renunțăm de bunăvoie la timpul vieții noastre pentru bani, la liniște pentru îndoieli, la visuri pentru obligații, la tinerețe pentru siguranță, la bucurie pentru frica de a nu pierde.
Ce-ai vrea să-ți poți spune ultima oară când îți vei judeca viața? Că ți-ai făcut treaba, că ți-ai plătit datoriile, că ai făcut totul corect? Sau…
În timpul de când scriu aici, cine știe câte alte suflete au mai lăsat în urmă lumea noastră de pământ, iar femeia asta frumoasă de care mă apucasem să povestesc a primit deja gândul meu bun și mi-ar spune și ea ceva, cred… Urechile n-o aud. Inima însă știe deja. Și bate!
Bate cât poate de tare, doar, doar oi auzi-o… 40, 42, 50, 60, 70, 80…
Tu știi cât? Atunci de ce stăm tot aici, în loc să fi plecat deja să trăim?
Pe Anca o găseşti şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Toți acești proști plini de sine
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Într-o mașină, la drum de iarnă, vrei să ai vizibilitate bună și să-ți fie cald
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
