Era a cincea cădere a Valentinului, de când eram împreună. Articole colorate, din reviste de inducere a narcisismului, dădeau ca sigură o ceartă zguduitoare şi primele semne de criză în relaţie, în conjunctură cu indiferent ce planetă, neconfortabil aliniată cu mâniosul Saturn, mai teribil decât orice cuadratură. Beneficul Jupiter nu avea chef de muncă, iar efectele aveau să dea buzna, curând.
Pentru că ţineam morţiş să îl anunţ că era primăvară, mi-am cumpărat o rochie verde. Nici nu am apucat să fac cu ochiul oglinzii, că a sunat telefonul. Dragul meu era trimis la colţ (de ţară) de un şef nesuferit, divorţat pe motiv de nervi, aşa că aveam să sărbătorim ziua „inimioarelor de pluş” pe la prânz, înainte de surghiunul în delegaţie.
„Leoaică tânără iubirea” (Nichita Stănescu) nu avea să ia timpul la bani mărunţi, cât nu o schingiuiseră încă, pe oase, crizele de reumatism. De fapt, ne-am văzut cu o seară înainte, iar la prânz am tras doar cortina, spectacolul ne epuizase.
Mă pregătisem cu îngheţată şi tort de mere pentru „gala filmelor tematice”, când a sunat iar telefonul. „Asociaţia celibatarelor cu uz majoritar de creier”, din firma pentru care lucram, mă invita să petrecem o seară romantică, girl to girl, bărbaţii fiind livraţi, gata antrenaţi, de pub-ul care îşi decorase, special pentru eveniment, premisele. Cea mai aşteptată petrecere de sezon, înghesuială, cocktail-uri deocheate, inhibiţii uitate acasă. Au curs invitaţiile la dans. Pe la mijlocul serii, „grupul bărbaţilor care nu se lasă intimidaţi de tabla înmulţirii” ni s-a alăturat la masă. Gălăgie mare, atmosferă electrizantă.
Şi totuşi… tot la el mă gândeam. Mă simţeam vinovată. Speram ca şi el, pe oriunde o fi fost, să flirteze fin cu o femeie necunoscută, să împartă o băutură şi câteva priviri, la bar. Dar… bang-bang!, dacă nu avea să plece singur la culcare? Mi-am tras ceaţa de pe ochi, nu numai că deveneam ipocrită, dar începusem să fiu şi geloasă, pe vedenii. Bine că nu-mi spusese pe unde înnopta, că aş fi fost în stare să iau primul avion, aşa un chef de ceartă mă împingea de la spate!
Nu era, însă, nevoie de tot circul ambulant, nici măcar de elefanţi, el era acolo, la o margine a ringului de dans. Dar nu singur. Am acceptat imediat o invitaţie la dans, doream să mă apropii, ca să-mi pot verifica predilecţia pentru halucinaţii. Nici dacă aş fi crezut în Dumnezeu ca într-un căpitan Picard, nu aş fi luat teleportarea mot-à-mot! Pe măsură ce ne apropiam, cu paşi languroşi, blues-ul fiind şi aperitiv, şi fel principal, şi desert, îmi stătea în gât faptul că avusesem dreptate… Era el! Nu a părut deloc surprins, când am dat ochi în ochi, ştia că eram acolo, mă văzuse. Buna creştere şi sfaturile de la majorat ale maică-mii nu mi-au permis să întrerup dansul, am aşteptat pauza de bere a trupei. El şi-a condus, ca un gentleman, partenera la masă, după care s-a întors, pentru explicaţie.
– Câte astfel de delegaţii mi-au scăpat?
– Niciuna, te rog, crede-mă, e prima oară când te mint… Îmi e deja foarte greu să-mi găsesc cuvintele… Speram să am mai mult timp, ca să mă pot explica.
– Cam cât „mai mult timp”? Cinci ani? Zece?
– Nu, nu, de fapt mă însor peste câteva săptămâni, dar îmi e greu să renunţ la tine…
– Te însori?!?
Unde dracu’ era feminismul când aveam nevoie de el? Unde era palma aia care să-i ardă obrajii fulgerător sau măcar să facă schimb pe un pumn la ficaţi?
– Uită-te la tine! Frumoasă, deşteaptă, toţi bărbaţii de la masă stau cu ochii aprinşi…
Mi-am mutat privirea spre masa fetelor. Bărbaţii salivau… de curiozitate!
– Adoră scandalul, aşteaptă momentul în care îţi voi propti un genunchi de turul pantalonilor.
– Ea nu are nimic ieşit din comun, e anostă, tăcută, cam prostuţă…
Mi-am îndreptat privirea către masa lor. Femeia îmi zâmbea, de parcă am fi fost cele mai bune prietene.
Ăştia doi învăţaseră poezia pe de rost, împreună!
– Tu poţi avea orice bărbat îţi pui în gând, ea nu mă are decât pe mine.
Când l-am întâlnit, mulţumisem sorţii, karmei, lui Dumnezeu, lui Jupiter, lui Pluto – pentru neprezentare. Sufletul meu pereche era frumos, deştept, avea inima la locul ei şi trup de fiară sălbatică. Pe cine aveam să tai de pe lista de Crăciun, acum?
Nu mai era nimic de zis. Am plecat. M-am măritat. Mi-am făcut propria firmă. N-a fost nevoie să-mi schimb tunsoarea şi nici să fentez plata impozitelor către stat. Am reciclat suferinţa, iar soarta, karma, Dumnezeu, Jupiter şi oricine o mai fi fost de la început m-au cadorisit, ca să se revanşeze pentru primul produs, cu defect din fabricaţie, cu doi copii frumoşi, inteligenţi şi iubitori de mamă. Tatăl lor a meritat toţi banii! Şi încă nu a plecat în nicio delegaţie…
Pe el l-am mai văzut de câteva ori, pe stradă. Nefericit, ros de viaţă, atârnat doar de orgoliu.
Faptele mari cad ca un mausoleu peste sufletele mici, de furnică.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
