“Am ieșit din gardă, sunt obosit, dar nu epuizat, nu am operat toată noaptea, colegii mei au fost miloși cu mine, și, ce să vezi, în Făgăraș este plin de oameni pe străzi, ca în orice zi normală! Este vreme frumoasă, dar ce nu ați priceput, ce ați omis oare? Iată, minune: că este o epidemie teribilă, mondială, provocată de un virus, care la oamenii vârstnici produce decesul, că este extrem de infecțios, o persoană infectează trei, că două săptămâni durează să vedeți simptomele.
80 la sută din morții din Italia sunt peste 70 de ani, ați văzut pozele cu zecile de sicrie sigilate? Cum adică sigilate? Vă spun eu mai clar: cei decedați au plecat pe picioare de acasă, în spital au decedat, sunt puși în coșciug, se sigilează și pleacă la crematoriu direct. Deci rudele nu îi mai văd vreodată. Sinistru, nu?
Sute de morți într-o zi! Ce nu ve e clar?! Așteptați apoi sistemul să trateze sutele sau miile de infectați? Unde și cu ce, inconștienților? Credeți că îi putem trata pe toți?! Scoateți poliția locală pe străzi și trimiteți oamenii acasă! Este inconștiență sau prostie în masă.
Am uitat să vă spun continuarea: peste cîteva zile o să faceți febră și cefalee. O să fiți acasă, în familie. Deja toți ai casei sunt infectați. Urmează părinții și bunicii, care după alte 3-4 zile cad la pat, nu pot respira, nu au aer, îți cer ajutorul, suni la salvare, te ascultă și-ți răspund: stați acasă, nu putem să-i luăm, sunt prea mulți, o să venim când putem, adică poate și peste o zi, două, trei…
Salvarea nu a mai venit, ei știu deja că mulți trebuie intubați, iar capacitatea spitalului este deja depășită de zile întregi, au criterii conforme cu starea de necesitate. Bunicii au febră mare, te imploră să-i ajuți, se sting sub ochii tăi, tu plângi, acum ai înțeles, îți vine să te dai cu capul de pereți și-ți aduci aminte: era un doctor care scria ceva undeva…
Între timp, bunicii decedează. TU i-ai omorât, cu ignoranța și prostia ta, iar asta o să te urmărească o viață. Ei , acum ce mai spui ? ÎȚi PASĂ? Stai, naibii acasă, că asta urmează!
Ady Nicula, Medic specialist ATI, șef de secție la Spitalul Municipal „Dr. Aurel Tulbure” Făgăraș
Eu sunt anestezist în orașul ăsta, fac zilnic 150 de km să vin și să plec acasă. Suntem patru de toți în spital, dacă intrăm în carantină sau ne îmbolnăvim, cine va tratează?! Așa că, nu uita, fiți responsabili ACUM, când o să vă plângeți morții apoi, nimic nu mai contează.
Continuarea continuării: tu sau o rudă tare dragă ai ajuns la spital, ești mai norocos, dar din păcate ești grav, stai întins pe pat și lângă tine vine unul îmbrăcat în cosmonaut sau pompier, deh, după gust. Sunt eu, medicul ATI, dacă nu m-am îmbolnăvit cumva până atunci sau stau acasă în carantină, deci ești norocos. La fel, nu ai aer, ai momente de luciditate alternate cu cele de ”beție hipercapnică”, îți trebuie aer. Mă uit la tine și la alții, sunteți câțiva gravi și trebuie să intubez unul, pentru că am doar un ventilator, tu plângi, eu închid ochii și mă rog, alege tu, Doamne, pe cine, eu nu mai pot plânge că deja nu mai am lacrimi… Tu te uiți după mine lung și cu ultimele puteri îți aduci aminte de o zi frumoasă de primăvară, cu mult soare, în care te-ai simțit fericit că te-ai întâlnit pe stradă cu o mulțime de cunoscuți, cu care ți-ai strâns mâna și te-ai pupat, te întrebi “unde pleacă doctorul”… Apoi viața îți trece în câteva clipe prin fața ochilor și… gata!
Așa că STAI ACASĂ!”
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
