Eu singură te-am adus în casă. Te-am căutat. Am respirat cu nesaţ parfumul de verde, şi proaspăt, şi crud. Parfumul tuturor iernilor din trecut în care nu te-am ştiut, ninse sau neninse. Al tuturor sărbătorilor sau zilelelor obişnuite care au curs, în mod total de neînţeles, fără tine. Te-am pus la loc de cinste. Am mutat câteva mobile de una singură pentru a fi sigură că era locul care ţi se potrivea. Să te văd mai bine de oriunde aş fi, să te ştiu mai lângă, să mă poţi privi şi dacă dorm. Era un loc special din casă, doar era casa sufletului meu.
Roşu. Am pus roşu pentru clipele de dor în care nici nu aveai habar că mi-e dor. Poate îţi spusesem, poate mi-aş fi dorit ca tu să ştii asta fără vorbele mele. Dorului i se potriveşte roşul. Roşu aprins. Am pus steluţe. Nu căzătoare, ci super-nove abia trecute prin travaliul Universului. Câte una pentru fiecare vis de împreună. Câte una pentru fiecare stradă pe care nu ne-am plimbat încă mână în mână, pentru fiecare ploaie necăzută încă pe pervazul geamului tău, pentru …de câte ori nu ne-am sărutat încă.
Albastru. Am pus albastru. Pentru toate fotografiile albastre în care va rămâne captivă o parte din sufletul fiecăruia pentru eternitate. Da, cred că albastru este pentru eternitate, de aceea nu vei putea să uiţi niciodată nuanţa ochilor mei.
Purpuriu. Culoarea iubirii. Pentru că, ce ar fi o zi obişnuită fără dragoste? O sărbătoare… nici atât. Purpurii erau ornamentele de pe ramurile de sus. Poate aşa le vedea cerul de iarnă mai uşor.
Şiraguri de beteală şi mărgele am pus. Te-am înconjurat ca într-un dans, cu paşi mici şi şovăitori. Ţi-am dat roată de câteva ori. În cercuri rotunde şi spiralate. Fiecare mărgea era o amintire viitoare cu noi, alternând cu una trecută, despre noi. Dacă le-ar lua cineva una câte una să le numere, să le deşire, să le citească …câte poveşti. N-am atârnat ţurţuri nici măcar de plastic. Să nu zgârie ceva din catifeaua zilelor, să nu îngheţe nici măcar un zâmbet. Fără ţurţuri, de niciun fel. Să nu frigă frigul lor.
Îngeraşi. Am aşezat îngeraşi cu aripi diafane. Vrăjitoare drăgălaşe. Bomboane dulci şi acadele colorate. Sănioare de jucărie. Reni îndrăgostiţi. Mici cadouri-surpriză. Apoi am aranjat şiruri de luminiţe scânteietoare şi calde. Promisiuni. Aşteptări. Alegorii despre mâine. Despre azi. Şi despre cât va fi să ne ţină anotimpul nostru contopiţi. Te-am privit îndelung şi pe îndelete. Şi parcă tot nu îmi era îndeajuns să mă satur. Ca într-o poveste fără sfârşit. Mă întrebam dacă ai perceput ceva din grija fiecărui gest, când am aşezat pe ramurile tale şi cel mai neînsemnat ornament. Dacă ai vibrat, dacă te-ai simţit acasă, dacă ţi-am lăsat ceva din căldura mâinii care se strecura printre ramuri… M-am aşezat aşa, pe podea, ca şi copiii mici, uimiţi, cu răsuflarea tăiată în faţa miracolelor. Am încremenit pentru câteva clipe în visul acela despre un decembrie-te-ador.
Apoi… Apoi m-am întrebat cum va fi în ziua în care ar trebui să dau ornamentele jos. Să le desfac. Să le pun în cutii. Să le strâng. Pentru că ştii tu, Crăciunul este doar o dată, oricât ne-am dori. În clipa în care va veni clipa să iau luminile, îngeraşii, şiragurile, globuleţele, beteala… Cine voi fie eu? Cine vei rămâne tu?
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
