O prietenă care nu-și poate imagina viața fără computer, ca să fim înțeleși, care circulă pe internet cu îndemânare și plăcere deopotrivă, uneori cu orele, și încă din cele mici, nici nu vrea să audă de Facebook și m-a întrebat odată ce-i aduce, și, mai ales, ce-i ține pe oameni acolo. Încerc să-i răspund acum, dacă tot e tema săptămânii.
Și am să încep cu mine. Deși nu e cuvântul cel mai prietenos, și eu, ca destui alții, folosesc Facebook-ul și cu un interes profesional. Greblând netul pentru comunitatea construită în jurul revistei Catchy, aflu și eu, deci socotesc că este un schimb echitabil. Între timp, cu coada ochiului, văd și ce fac “prietenii” mei. Și nu de puține ori mă mir cum de e posibil ca, fără să ai și un interes profesional, fie el onorabil sau discutabil (da, da!), să fii prezent și activ aproape non stop într-un spațiu virtual semănând cu o uriașă gară. În care treci pe lângă mii de oameni (cine s-a gândit oare că 5.000 e un număr rezonabil?), fiecare cu povestea lui, spusă mai pe șleau sau mai strecurat, și nu apuci să schimbi măcar o vorbă, deși, atenție!, toți sunt “prietenii” tăi. Pentru că eu, una, pe măsură ce am cerut și am acceptat prietenii, m-am simțit tot mai apăsată de lipsa timpului pentru minima conversație, necum pentru promisele cafele/ceaiuri/vinuri, fierte sau reci, în funcție de sezon, rămase mai toate nebăute…
(Aici aș face o paranteză: am citit un articol intitulat “The Internet Can Not Buy You Any More Friends“, în care se preciza că nu contează cât de mare se va face Facebook-ul, pare-se că nu vom putea “duce” niciodată mai mult de 150 de “prieteni”. Asta spune în noua sa carte – “How Many Friends Does One Person Need?“- celebrul antropolog social britanic, Robin Dunbar. Timpul pe care îl investim într-o relație este direct proporțional cu calitatea ei, și oricât de “bune” ar fi converațiile pe net, întâlnirile față în față nu pot fi comparate cu cele online. O atingere valorează cât o mie de cuvinte în fiecare zi, spune acest domn Dunbar, și tot el avertizează că de nu le scoți la o cafenea sau un bar, mai devreme sau mai târziu prieteniile virtuale vor muri.Cam true, nu-i așa?)
Mă intrigă, egal, disponibilitățile nemăsurate de timp pentru flecăreală, dar și lipsa oricărei autocenzuri. Ce lasă la vedere, exhibiționist în unele cazuri, un liber arbitru becisnic, incapabil să-i protejeze de ridicol, de blam ori, și mai rău, de compătimire. M-am gândit, nu întotdeauna benevolent, recunosc, la slăbiciunile naturii umane și mă consider norocoasă că nu mi-a dat măcar târcoale dorința, pare-se irezistibilă, de a părea mai bună, mai frumoasă, pe dinăuntru ori pe dinafară, și mai fericită în viața virtuală decât în cea reală. Recunosc, însă, că atunci când mi se întâmplă ceva bun, foarte bun, excepțional, și nevoia de a-mi striga bucuria lumii întregi chiar devine irepresibilă, mai las și io câteva vorbe pe perete, dar nu chiar ca nucile. Și mă bucură cu adevărat răspunsurile celor care mi-o înțeleg. They’ve been there too și pentru mine asta înseamnă ceva. Dar de ce aș răsturna călimara (un eufemism, nu o figură de stil) pe perete când, dacă tot îl am într-un fel de proprietate, îi pot da, simplu și curat, destinația de jurnal, public ce-i drept, pentru ca atunci când voi avea chef să călătoresc îndărăt pe time line să fie ca și cum aș răsfoi tradiționalul album de familie? În care nimeni n-a păstra vreodată altceva decât poze din momentele bune ale vieții.
Facebook rămâne un loc babilonic și fără somn, populat de vii și de morți, de bebeluși și nonagenari, de oameni cu carte multă și din cei cu mai puțină, de animale de companie “vorbitoare”, de citate și afaceri, de președinți omnipotenți și oameni visători care susțin cauze și semnează petiții dintre cele mai fanteziste, de aspirații mai degrabă decât de împliniri, și de câte multe altele care nu ți-ar fi trecut poate prin minte. Dar dacă ar fi să-l asemuiesc cu ceva și mai potrivit decât Babilonul, acel ceva ar fi un ocean de nefericire. În care doar simulacrul de viață mai plutește și se mai poate vinde, chit că mai pe nimic, la marele târg de iluzii. O nevoie surdă sau asurzitoare de a se face văzuți, auziți, de a primi o firavă confirmarea că există, îi împinge pe oameni spre cele mai disperate, deci nefolositoare, acțiuni. Răspunsul dur la întrebarea prietenei mele ar fi în cazul lor “pentru că nu au o viață”…
Cât despre fanii catchy, mi-aș dori ca ei să treacă, doar din când în când, după câte o gură de aer proaspăt, după o vorbă de duh, după un zâmbet, după o încântare de-o clipă, după un moment de grație. Mi-aș dori să-i știu împăcați și că nu ne caută ca pe un colac de salvare. Că și dacă în vreun moment le este greu, reușesc să-și revină din resurse proprii și noi doar să le rotunjim starea de bine. Că nu au nevoie de noi ca să le umplem viața, n-am putea oricât am vrea, pentru că o viață nemobilată e un gol mult prea mare ca să-l poată umple Facebook-ul, cu toate pozele și citatele din lume. Rămân la părerea că atunci când ai pentru ce să închizi calculatorul, chiar o faci. Și vă doresc tot mai multe astfel de momente. Eu, cel puțin, voi înțelege și voi motiva, cu un zâmbet, absențele. 🙂
În încheiere, sper ca acest exercițiu de sinceritate să nu mă coste prieteniile de Facebook. 🙂 Celor care vor rămâne în preajma virtuală nu le pot promite mai multă atenție, dar un gând bun fiți siguri că pleacă mai des decât vă imaginați către voi. Fiindcă este ca atunci când te rogi: nu-i pomenești pe toți, cu nume. Ci spui “Doamne, dă-le sănătate prietenilor, dar și dușmanilor mei!” Like! 🙂
[poll id=”20″]
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Dispariția lentă a unei platforme de socializare și posibilitatea ca tu să devii CEO
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
