Există lucruri pe care nu are rost să le cărăm cu noi înainte, prin viaţă, şi e mult mai bine să le ştergem din minţi şi suflete pentru totdeauna. Sunt însă altele pe care le-am auzit într-un fel ori ni le-am închipuit cumva şi, când cineva scotoceşte după adevărul din ele, noi trebuie să le primim şi să le ducem şi spunem mai departe. Aici am putea pune şi povestea scriitorului Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit 98 de ani.
Lucra ca ataşat de presă la ambasada României din Viena, când, în 1944, a fost luat prizonier de nemţi, în urma întoarcerii armelor de către români, şi eliberat de englezi, după un an. Nu s-a mai întors în România şi a trăit în Italia, Argentina, Spania, Franţa şi, ultimii ani, din nou în Spania, la Madrid, unde a murit şi a fost înmormântat.
În 1960 a câştigat cu romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil), scris în franceză, faimosul Premiu Goncourt, după o competiţie cu alte trei sute de alte romane. Premiul a fost atribuit, însă niciodată nu s-a decernat, fiind unicul caz. Întreaga istorie a acestei întâmplări triste este aici.
Şi ar putea să fie şi o invitaţie la a citi, reciti romanul, care este un amplu poem în proză.
“Suntem aici la o anumită înălţime, căci merii sunt încă în floare. Lumina soarelui printre miile de petale devenea albă, iar prin aer plutea o mireasmă de puritate, ca o tunică de vestală. La capătul potecii, de-a lungul gardului de lemn, înalt precum o împrejmuire întărită, printre zeci de stupi, scobiţi în trunchiuri de copaci tăiate la înălţimea unui stat de om, zumzăiau albine, îmbătate de trudă şi de nectar.”
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
