A ajuns împărăteasă la doar 16 ani, în 24 aprilie, 1854, la Viena. Împăratul Franz Joseph s-a îndrăgostit fulgerător de ea într-o vizită făcută pentru a o curta şi cere în căsătorie pe sora ei, Helena. A avut ocazia să-şi vadă soţul înainte de nuntă de doar trei ori. Era încă un copil şi nu-şi dorea în mod special să devină nici împărăteasă, nici soţie, încă îi mai plăcea să se joace cu copiii de vârsta ei. Avea rochii extrem de elegante şi părul lung şi foarte bine îngrijit. Era fericită…
Asta ştiam eu despre Sissi în copilărie, atunci când televiziunea maghiară difuza programul de sărbători, din care invariabil, de Crăciun, nu putea să lipsească filmul din 1955, în care Romy Schneider era împărăteasă. Romantic, strălucitor, cu prinţi şi prinţese, frate mai realistic al basmului Cenuşăreasa. Iar povestea Elisabetei Amalia Eugenia de Wittelsbach era un fel de dreams do come true.
Adevărul este însă departe de poveştile cu happy end. Viaţa ei a fost mult mai complicată decât în cinematografia romanţată şi visele ei nu s-au îndeplinit cu adevărat niciodată. Era îndrăgostită de mare, lecturile ei preferate erau Iliada şi Odyseea lui Homer (a şi învăţat ulterior limba greacă). Iubea circul şi poezia, sportul şi natura, îi plăcea libertatea în toate formele ei. Spirit boem (influenţată şi de tatăl său, Max de Bavaria) nu s-a simţit niciodată atrasă de eticheta impusă de noul ei statut. Aceasta a transformat-o rapid în ţinta unor bârfe în rândul curtenilor şi aristrocraţilor din Viena. Mai mult de atât, bârfele pe seama frumoasei dar mult prea ciudatei împărătese au început să circule prin toată Europa. Acesta a fost de fapt doar începutul…
Sigur, era frumoasă şi toată lumea îi lăuda atuurile fizice, dar asta nu era nici pe departe de ajuns. Soacra ei, Sophia, avea grijă să o mustre des în public pentru greşeli minore, nimic din ce făcea nu era potrivit sau destul de bun pentru ea, iar tânăra împărăteasă s-a transformat uşor într-o persoană introvertită. Iubea natura şi animalele, însă Sophia a dispus ca până şi micile animale de companie pe care le deţinea în palat să-i fie luate pentru a nu-i distrage atenţia. Înconjurată de bogăţie, şi totuşi practic nimic nu-i aparţinea. Era veşnic urmărită de diverse doamne de companie care îi raportau apoi totul, în amănunt, soacrei Sophia.
A fost o ipocrizie din partea familiei regale din München, care ştiuse de la bun început că ramura familiei Wittelsbach din care Sissi făcea parte avea o cu totul altă abordare a vieţii, să pretindă că totul va fi perfect. În acea perioadă şi în acele situaţii, o ipocrizie în plus nu părea să fie însă o problemă pentru nimeni. Împăratul Franz Joseph o iubea, asta ar fi trebuit să gândească doamnele din jurul viitoarei împărătese, doar ele făcuseră la rândul lor compromisuri mult mai mari. Doar că Franz era opusul Elisabetei şi pe deasupra loial până la absurd mamei sale, căreia îi datora tronul. Iar dragostea lui a fost, să spunem, rapid trecătoare în faţa presiunilor şi obligaţiilor politice.
La scurt timp de la căsătorie, Sissi s-a refugiat în scris şi nemulţumirile au luat forma unor poezii critice la adresa celor care o obligau să adopte o conduită rigidă, dar mai ales la adresa aristocraţiei pe care o considera desuetă. Sissi îl aprecia enorm pe Heinrich Heine, pe al cărui stil ironic a încercat de câteva ori să-l copieze în propriile poezii, fără prea mare succes însă. Prefera republica monarhiei şi îi dispreţuia profund pe principi. Acest lucru nu cădea prea bine nimănui de la curte, dar mai ales soţului său. Franz era un suveran autocrat recunoscut care domina fără parlament, fără constituţie şi fără prim-ministru şi se baza pe forţele militare şi poliţieneşti de care dispunea.
A simţit de la bun început că şi-a sacrificat libertatea prin căsătorie, instituţie despre care credea că este ridicolă şi supraevaluată. Imediat după naşterea lor, fetiţele Sophie (n. 1855) şi Gisela (n. 1856) au fost luate de Sophia de lângă mama lor. Acesta a fost momentul în care împărăteasa a hotărât să îi dezvăluie lui Franz Joseph, care era mai mereu plecat, conflictele dintre ea şi mama lui. Ca un băiat al mamei ascultător cum era, împăratul a rezolvat superficial problema, scriindu-i mamei sale, prilej cu care aceasta a devenit chiar mai înverşunată împotriva nurorii pe care oricum n-o prea plăcea. Sissi însă şi-a recâştigat puţin din independenţa iniţială şi a început să o ignore pe Sophia şi regulile impuse de aceasta. Din păcate însă, în timpul unei călătorii, Sophie, în vârstă de doar doi ani, s-a îmbolnăvit şi a murit, iar ea s-a învinovăţit pentru asta toată viaţa. De altfel, a şi renunţat la lupta pentru copiii ei ulterior. A mai avut apoi doi copii: Rudolf (n. 1858) şi preferata ei, Marie-Valerie (n.1868) .
Între timp, neliniştile naţionale din cadrul monarhiei habsburgilor, cauzate de rebelii unguri, au condus în 1867, la întemeierea dublei monarhii austro-ungare. Astfel Sissi a devenit împărăteasa Austriei şi regina Ungariei.
Timpul a trecut şi, ajunşi la maturitate, copiii au început să-şi judece aspru mama: Marie pentru că se simţea sufocată şi stânjenită de dragostea ei, Rudolf pentru că se simţea ignorat şi neînţeles. Rudolf, moştenitorul tronului, avea parte de un mariaj nefericit în care împărăteasa n-a intervenit niciodată, pentru că nu dorea să fie considerată la rândul său o mamă şi o soacră băgăcioasă. Din păcate, acest lucru i-a fost fatal fiului său, pentru că Rudolf s-a sinucis pe 30 ianuarie 1889, după ce şi-a ucis în prealabil amanta. Se bănuieşte (după ce a fost găsită o însemnare din jurnalul Mariei în care aceasta scria că fratele său i-a lăsat o scrisoare înainte de a muri) că Rudolf a prevăzut şi că Austro-Ungaria şi monarhia erau pe sfârşite şi, ştiindu-se neputincios, s-ar fi sinucis şi din motive politice. Distrusă şi plină de remuşcări, Elisabeta a revenit la spiritism (pe care-l practicase doar din amuzament până atunci), în încercarea disperată de a-şi explica moartea lui Rudolf. Acest lucru a dat prilej de bârfe noi şi mai mult decât atât, lumea a acuzat-o că se îndepărtează flagrant de catolicism şi credinţă. Relaţiile dintre ea şi Franz s-au răcit şi mai mult, iar acesta a început o relaţie extraconjugală despre care se ştia, cu actriţa austriacă Katharina Schratt.
Faptul că fiica ei preferată, Marie, dorea şi urma să se căsătorească a adâncit starea de depresie a împărătesei, care îi spunea fetei că a te căsători este ceva împotriva naturii. Aceasta la rândul ei se simţea din ce în ce mai vinovată că urmează să-şi părăsească mama pentru soţ, arhiducele Franz Salvator. Într-un final, cei doi se căsătoresc fără ceremonii specifice rangului lor, la sfârşitul lui iulie 1890.
Din acel moment, împărăteasa a decis să-şi petreacă viaţa – atât cât mai rămăsese din ea – călătorind prin lume. Deseori intra în casele necunoscuţilor şi înnopta acolo, motiv pentru care la un moment dat, după ce o bătrânică refuzase să o primească şi chiar reclamase că o necunoscută a încercat să-i violeze domiciliul, împăratul i-a scris: Mă bucur că indigestia de la Nisa a trecut atât de repede şi că nu ai luat şi o bătaie de la bătrână, dar la un moment dat se va întâmpla şi asta, pătrunzi, nepoftită, în casele oamenilor. Sissi însă nu s-a liniştit, a continuat să exploreze lumea şi a continuat să viziteze neanunţată inclusiv alte curţi regale (sursă Brigitte Hamann – Împărăteasă fără voie).
La 10 septembrie 1898, la Geneva, în Elveţia, Sissi, în varsta de 61 de ani, a fost înjunghiată. Asasinul ei, Luigi Lucheni, i-a străpuns inima cu un cuţit. Pentru că după incident a reuşit să se deplaseze pe picioarele proprii şi plaga a avut dimensiuni extrem de mici, împărăteasa n-a realizat că rana este mortală, iar ultimele ei cuvinte au fost: Ce mi s-a întâmplat? Deşi şi-a dorit mereu să moară pe mare şi marea să fie locul ei de odihnă, Sissi a fost înmormântată în cavoul imperial din centrul Vienei, oraş pe care nu l-a considerat niciodată acasă.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
