Da… Păi chiar privesc fotografia asta ieşită în ochii mei astă dimineaţă şi mă gândesc – ce-ar putea fi mai atrăgător decât oasele şoldurilor astea împungând trist o rochie superbă, ochii goi ai manechinei cu obrajii traşi şi întreaga postură atent studiată, trasă de umeri într-o încercare schimonosită de a mima eleganţa?
Când Dumnezeu am ales să fie ăsta chipul frumuseţii după care să oftăm convinse că e ceva în neregulă cu noi dacă nu reuşim să ducem înfometarea la grad de artă sau plăcere, singura care ar fi nevinovată cred?
Şi nu-mi spuneţi că aşa dictează tiparele, moda, x, y, oameni care înghesuie în haine chipul vreunei fantasme obosite. Ei, toţi, oricât de mulţi ascunşi sub poalele industriei ăsteia alunecoase au să fie întotdeauna mai puţini ca noi. Mult mai puţini. Aşa că de unde ascendentul lor? De unde vin fricile şi neîncrederea noastră, cele care le dau lor puterea absolută?
Femeile sunt frumoase. Aşa cum sunt. Punct.
Înalte, scunde, slabe, plinuţe, cu curbe apetisante, cu pistrui, cu gropiţe în obraji, cu gene lungi, triste, vesele, trezite dimineaţa, trezite în miezul nopţii să-şi aline pruncul plans, zâmbind când ar trebui să urle, strălucind la braţul bărbatului dorit, chicotind în şosete şi pijama cu cele mai bune prietene, mâncând din aceeaşi cutie de îngheţată, domesticind demonii renunţării.
Despre frumusețe mai puteți citi aici.
Femeile sunt frumoase cu vergeturi, cu celulită, cu riduri, cu sânii mici, mari, lăsaţi, mame sau nu, tinere sau pentru totdeauna tinere, pentru că anii adunaţi nu trebuie ascunşi ci purtaţi cu mândrie, cu semne cu tot, oglindă tuturor clipelor pe care am avut norocul să te trăim cu fiecare por.
Dacă cineva ţi-ar spune azi că te poate transforma într-o clipă, fără vreun efort în cea mai frumoasă TU din câte ai visat vreodată, dar odată cu darul ăsta ar trebui să renunţi la toate amintirile tale, ai face-o?
Poate ai fost răţuşca cea urâtă în liceu, dar asta te-a făcut să citeşti tone de cărţi în singurătatea camerei tale, până ai învăţat cum să schimbi lumea în felul în care o văd ochii minţii tale. Poate ai fost cea mai frumoasă şi mai devreme sau mai târziu a trebuit să te împaci cu gândul că mirajul ăsta întotdeauna trece. Poate ai plâns pierzând o iubire dar doar aşa ai priceput cum s-o aştepţi şi primeşti pe cea adevărată. Poate ridurile ochilor tăi sunt săpate de prea multe lacrimi sau de prea multe zâmbete, dar toate-s viaţă cu inima plină ochi. Poate vergeturile îţi sunt urmă de purtat minuni în pântec sau de îndurat suferinţa greutăţii pe care ţi-au pus-o pe umeri judecăţile oamenilor, nefericirea, izolarea. Poate sânii tăi au hrănit sau doar a învins gravitaţia şi abia acum poţi să glumeşti pe seama asta, pentru că acolo unde ţi se ia un dar, primeşti trei mai bune în loc – umor, inteligenţă, seninătate.
… Ai renunţa la ele? La amintirile tale zidite în trup şi chip?
Pentru năluca unei frumuseţi scornite de altcineva. Pentru iluzia acceptării, pentru admiraţia făţărnicită a unor oameni care nu te cunosc şi nu te merită.
Oriunde ai fi, timp sau loc, viaţa îţi urmează dorinţa, trupul mintea iar paşii visele.
Vreau să te aud spunând – sunt cea mai frumoasă! Apoi vreau să te audă întreaga lume!
Femeile sunt frumoase. Aşa cum sunt. Tu, eu, noi. Toate.
Nu sculpturi, nu icoane, nu măsurate, nu încorsetate în tipare, nu zeiţe.
Nu adorate cu tăceri, ci IUBITE cu strigături.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
