Eu mai am părinți doar în cer. Dar câte trei zilele cât Omul ăsta a pășit pe pământul rădăcinilor mele, m-am simțit copil.
M-am bucurat cu fiecare cuvânt al lui, ca de o prea-așteptată mângâiere pe frunte. M-am liniștit fără să știu cum, de frici nerostite, la adăpostul vocii lui blânde. M-am rușinat de toate dățile în care mi-am pierdut speranța în oameni, privindu-l mângâind prunci și căței deopotrivă.
Mi-am șters cu fiecare zâmbet al lui, lacrimile neplânse în fața nimănui. În fiecare îmbrățișare pe care am văzut-o m-am prins și eu cumva. Ca orice suflet care știe recunoaște iubirea și se poate bucura că încă un suflet o primește.
sursa foto: internet (n.red.: dacă știți autorul, vă rugăm să ni-l spuneți pentru credit, mulțumim)
Uitasem cum e să fii privit fără a fi măsurat, ascultat fără să fii judecat, sfătuit fără a fi privit de sus, iubit fără a fi cercetat dacă meriți, iertat fără să fi fost îngenuncheat.
Prin el, din el, cu el de mână, sufletul meu și-a sădit între aripi visul că dacă am fi măcar o fărâmă buni din cât crede El că suntem, n-am putea rămâne orfani niciodată pe pământul ăsta.
N-am mai fi vreodată săraci, singuri, nevăzuți, neauziți, uitați, bolnavi sau rătăciți.
Pentru că oricând omul de lângă tine îți poate deveni vatră de Acasă cu un singur gest de iubire. Ne-am fi frați, părinți, prieteni, ne-am fi… Împreună.
Iar când lângă tine totuși n-ar fi nimeni cu brațele deschise, ai fi tu omul care ar îmbrățișa un necunoscut fără niciun alt motiv decât acela că și tu ai fost cândva îmbrățișat fără să fi avut curaj să spui cuiva câtă nevoie ai să fii iubit.
Și copil.
Din nou copil Părintelui tău.
Pe Anca o găseşti şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
