Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezate „Arca Fericirii”. Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam „ai dusului fără întoarcere“, de unică folosinţă, garantaţi precum sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia ca un obez luat la şuturi în fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini în buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne puneam creierele la contribuţie zilnic, ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
– Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
– Văzut.
– Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană, rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea în piaţă, de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate câte degete la o mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămânea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a trezit în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerăbdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături.
La o săptămână după, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
– Băi, vierme ochelarist! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne ruga să nu-l batem iar.
– Să sunăm la Poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
– Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
– Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am arătat înduioşaţi, doar eram oameni. În seara aceea, Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie un calcul onest. Media câştigurilor + perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.
Citiţi şi
Viața trepidantă a unui om de afaceri aflat mereu între două avioane
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Dacă floarea de tei ar fi o femeie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
