Lisa Marie Presley și fiul ei, Benjamin
Cu aproape cinci luni înainte de moartea ei, pe 12 ianuarie, la 54 de ani, Lisa Marie Presley a împărtășit în exclusivitate cu revista PEOPLE un eseu despre cum a trăit durerea pierderii fiului ei Benjamin Keough, care s-a sinucis în 2020, la vârsta 27 de ani.
Acest eseu a fost publicat pentru prima dată pe 30 august 2022, pentru a onora “Ziua națională de conștientizare a suferinței”.
Lisa a lăsat acum în urma ei trei fiice, Riley, sora lui Benjamin, copii făcuți cu primul soț Danny Keough, și două gemene de 13 ani, Finley Aaron Love și Harper Vivienne Anne, născute în timpul căsătoriei cu al patrulea soț, Michael Lockwood, de care divorțul a fost finalizat în mai 2021, după cinci ani de la separare.
Lisa Marie Presley și Benjamin Keough. ©JOSEPH LLANES
***
“Astăzi este „Ziua Națională a Conștientizării Suferinței” și pentru că am experimentat oribila realitate a strânsorii ei neobosite de la decesul fiului meu din urmă cu doi ani, m-am gândit că aș vrea să împărtășesc câteva lucruri despre cum să fii precaut în fața suferinței, pentru oricine e interesat. Dacă nu să te ajuți pe tine, atunci poate să ajuți pe altcineva care jelește…
Acesta nu este un subiect confortabil pentru nimeni și este cel mai nepopular dintre toate. Este destul de lung, are potențial de a declanșa emoții și este foarte dificil de confruntat. Însă, dacă vrem să progresăm cumva pe subiect, durerea trebuie dezbătută. Îmi împărtășesc gândurile cu speranța că, într-un fel, putem schimba asta.
Moartea face parte din viață, fie că ne place sau nu, iar la fel face parte și jelitul celor dragi. Sunt atât de multe lucruri de învățat și de înțeles din acest subiect, dar iată ce am aflat eu până în prezent: primul lucru este acela că durerea nu contenește sau dispare în vreun fel, un an sau mai mulți după moartea persoanei la care ținem. Durerea este ceva ce va trebui să porți în tine pentru tot restul vieții, în ciuda a ceea ce anumite persoane sau cultura noastră ar vrea ca noi să credem. Nu „treci peste”, nu „mergi mai departe”, punct.
Al doilea lucru este acela că atunci când jelești pe cineva te simți incredibil de singur. Deși există persoane care sunt alături de tine chiar imediat după decesul cuiva drag, ei dispar la scurt timp după și merg să își trăiască propriile vieți, așteptându-se cumva ca și tu să faci același lucru, mai ales la ceva timp după eveniment. Aici includ și familia. Dacă ai un noroc incredibil, câțiva oameni vor păstra legătura cu tine o lună și ceva. Din nefericire, acesta este un adevăr dur pentru mulți dintre noi. Așadar, dacă știi persoane care au pierdut o persoană iubită, indiferent de cât timp a trecut, te rog să le telefonezi pentru a vedea ce mai fac. Vizitează-i. Vor aprecia cu adevărat gestul, mai mult decât ți-ai imagina…
Al treilea lucru pe care l-am învățat, mai ales dacă decesul a fost unul prematur, nenatural sau tragic, este că vei deveni într-un fel o paria. Te poți simți stigmatizată sau poate judecată în anumite moduri pentru faptul că tragedia a avut loc. Efectul se amplifică de milioane de ori dacă ești părintele unui copil care moare. Nu contează ce vârstă avea. Nu contează circumstanțele.
Oricum mă lupt cu mine însămi neobosit și cronic, învinuindu-mă în fiecare zi, lucru foarte dificil de suportat, însă alții te vor judeca și acuza la rândul lor, fie în secret sau pe la spate, ceea ce este mai crud și mai dureros decât orice altceva. Acesta este momentul în care găsirea persoanelor care au traversat pierderi similare poate fi singura cale de urmat. Grupurile de sprijin care au în comun acest tip de pierderi. Iau parte la astfel de adunări și le organizez la mine acasă pentru alți părinți îndoliați.
Nimic, absolut NIMIC nu alungă durerea, însă găsirea sprijinului poate câteodată să te facă să te simți mai puțin singur.
Vechii tăi „prieteni” și chiar familia ta pot da bir cu fugiții. Realitatea inexorabilă este că ești FORȚAT să intri în acest „club” îngrozitor, din care nu ai vrea vreodată să faci parte, și ești FORȚAT, din lipsă de alternative, să îți găsești noii tăi oameni.
Acum îi apreciez cu adevărat pe cei câțiva care au rămas aici, cu noi, de la început, de-a lungul acestui întreg proces de coșmar. Totodată, am ajuns să-i iubesc și să-i prețuiesc pe nou-găsiții mei prieteni care fac parte din același „club”.
Să fiu cinstită, pot înțelege de ce oamenii ar putea dori să te evite odată ce ai fost lovit de o tragedie. În special dacă ești un părinte care își pierde copilul, pentru că acesta este într-adevăr cel mai negru coșmar. Îmi amintesc câteva momente din viață în care am cunoscut părinți cărora le murise un copil, și deși am putut să fiu alături de ei când se întâmplase, i-am evitat după aceea și nu m-am mai deranjat să ținem legătura, deoarece deveniseră reprezentarea celei mai mari frici ale mele. În același timp, i-am judecat discret și mi-am jurat că nu voi face orice am simțit că ar fi făcut ei sau că au neglijat prin acțiunile lor parentale, precum nici alegerile în ceea ce îl privește pe copilul lor.
Totuși, iată-mă acum, experimentând cum este să reprezinți același lucru pentru alți părinți… În mod evident, niciun părinte nu alege acest drum și – Slavă Domnului – nu toți părinții vor deveni victime ale acestuia – și chiar vreau să spun VICTIME. Obișnuiam să detest acest cuvânt. Acum știu și de ce. Am avut de-a face cu moartea, durerea și pierderea de la vârsta de 9 ani. Am dus mai multe decât ar fi corect să ducă cineva într-o viață de om și cumva, am ajuns până aici. Însă, acest eveniment, moartea frumosului, frumosului meu fiu? Cea mai dulce și incredibilă ființă pe care am avut vreodată privilegiul să o cunosc, care m-a făcut să mă simt atât de onorată că-i sunt mamă în fiecare zi? Care semăna atât de mult cu bunicul său în atât de multe privințe, că mă și speria? Care mă făcea să mă îngrijorez pentru el mai mult decât aș fi putut să o fac în mod natural? Nu. Pur și simplu, nu… nu, nu, nu, nu…”
Sinead O’Connor și fiul ei, Shane
Pe 8 ianuarie 2022, Sinead O’Connor a postat pe rețelele de socializare anunțul despre moartea fiului ei în vârstă de 17 ani, la două zile după ce acesta fusese dat dispărut:
„Frumosul meu fiu, Nevi’im Nesta Ali Shane O’Connor, lumina vieții mele, a decis azi să pună capăt luptei sale pământești și este acum cu Dumnezeu. Fie ca el să se odihnească în pace și să nu-i urmeze nimeni exemplul. Copilul meu. Te iubesc atât de mult. Te rog să-ți găsești liniștea.”
Adolescentul era în îngrijire la un spital, de unde a fugit și s-a sinucis. Sinead n-a încetat să se învinovățească pentru ce s-a întâmplat și se simte pierdută în fiecare zi după această nenorocire.
În luna iunie, a anunțat că-și anulează toate concertele din 2022 pentru „propria ei sănătate și stare de bine”. Echipa lui O’Connor a spus că nu va cânta live în 2022 „din cauza durerii continue pricinuită de pierderea tragică a fiului ei iubit Shane”.
Niciun concert anunțat pentru 2023.
Jane Birkin și fiica ei, Kate Barry
Photo by Foc Kan/WireImage
22 octombrie 2013, teatrul Odeon, Paris, cele două surori după mamă (Jane Birkin – actriță și cântăreață franceză, născută în UK) Kate Barry (stânga) și Charlotte Gainsbourg participau la semnare cărții „Jane Et Serge A Family Album” scos de editura Taschen.
La nici două luni, Kate Barry, o apreciată fotografă de modă care lucra pentru Vogue, Paris Match și alte publicații, își pune capăt zilelor sărind de la fereastra apartamentului ei din Paris, situat la etajul 4. Avea 46 de ani.
Kate, Charlotte, Jane și Serge Gainsbourg la o gală de premiere, Paris, 1986
Cum face față durerii? „Nu trebuie să faci față, trebuie doar să aștepți să treacă timpul pentru a continua… Nu prea vrei să treci peste asta. Oamenii spun, „întoarce pagina”. Nu vrei. Așa că, am scris cântece despre ea. Doar pentru a descrie misterul de a o găsi căzută de la etaj și de a nu ști ce s-a întâmplat. Nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat. Nu există decât cei patru martori care nu au putut vorbi: cele două pisici , câinele și papagalul.”
Jane Birkin și Kate, 1970, foto; Frank Barratt
În melodia „Catch Me If You Can”, Jane cântă despre ultimele momente ale fiicei sale: „I’m falling fast, be aware/Take care”.
“Când copilul tău se sinucide, îți pierzi toată încrederea în tine, în ce ai făcut ca mamă. (Cele două au cinat cu două zile înainte într-un restaurant aproape de casele amândurora, erau vecine. Kate se despărțise de partenerul ei, Jane știa că îi e greu, a invitat-o să o însoțească într-un turneu, să fie împreună, ca fetele. Kate a refuzat-o.) După moartea ei nu mai știam ce să fac, parcă plecasem din viața mea și trăiam într-un fel de viață paralelă.” declara pentru Paris Match la cinci ani de la tragedie, în 2018. A reușit să iasă din această perioadă dureroasă alături de celelalte două fiice și de copiii lor și cu ajutorul muzicii care i-a permis să întâlnească mulți oameni și să le cunoască problemele și să devină vocea lor uneori. “Să stai în casă la tine și să te simți mizerabil e o mare risipă.” Scena a ajutat-o enorm. Treptat a ajuns să-și spună “am avut șansa s-o am pe Kate timp de 46 de ani…”
Jane Birkin și Charlotte Gainsbourg fotografiate de Mathieu Zazzo, 8 iulie 2021
În toamna lui 2021, Jane a suferit un accident cerebral. Acum e refăcută, are 76 de ani.
***
Despre doliul după pierderea partenerului de viață găsiți aici.
***
Și aici, neapărat de citit – Joan Didion și-a pierdut și soțul, și fiica.
Câtă durere poate încăpea într-o femeie
***
Dar și despre cum a trăit doliul un bărbat după moartea iubitei lui.
Liam Neeson – 7 ani de dor continuu
***
Romy Schneider a fost și ea o mamă care și-a pierdut fiul de 14 ani într-un accident, în 1981 – David își petrecea ziua la bunici, într-o suburbie a Parisului, s-a urcat pe o poartă din fier, a alunecat și a căzut în țepii de la gard. A murit în timpul operației.
Romy nu și-a mai revenit după pierderea fiului. A divorțat și a mai trăit doar un an, în singurătate. Și-a căutat refugiu în alcool, dar la data morții martori de încredere spun că a fost o moarte naturală. Posibila cauză – durerea de nesuportat. Un gest frumos a făcut bărbatul pe care l-a iubit enorm, dar care a părăsit-o – Alain Delon a făcut aranjamentele pentru ca David să se odihnească alături de mama lui.
***
Dacă sunteți în doliu după cineva drag, vă recomandăm asociația Există viață după doliu, care are scopul declarat de a ajuta văduvi sau părinți care și-au pierdut copiii (aceștia nu au un nume) să-și poată continua viața.
Iată ce spunea Ovidiu, poetul iubirii, despre doliu:
“Atunci când nebunia este la maximum, aşteptaţi să treacă. Este dificil să fie oprită în mijlocul ei. […] Un spirit impetuos, un om care, încă, este nerăbdător să se trateze, refuză total să asculte de sfaturi. Aşteptaţi până vi se va permite examinarea rănilor; aşteptaţi până când raţiunea va fi ascultată. Oare cineva, afară de un nebun, i-ar spune unei mame să nu plângă la înmormântarea fiului ei? În astfel de clipe ar fi o prostie să vorbim de resemnare. Atunci când ea a dat frâu liber durerii ei, şi a uşurat povara necazului ei, atunci este timpul, cu cuvinte de consolare, pentru a încerca atenuarea loviturii. Arta medicinei se poate spune că este aproape arta de a alege momentul când să se intervină. “
Citiţi şi
Virginia Woolf – când mintea nu te mai lasă să trăiești
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
