I-am cunoscut la un eveniment “de familie”, cum îl numea omul nostru, personaj principal în povestea mea. Mândru ca un cocoș, se plimba printre invitați cu câte o femeie de braț, se oprea în dreptul câte unui grup și o prezenta: “soția mea cu numărul 3” sau “ea e prima mea soție”. Cea mai ingrată mi s-a părut poziția soției cu numărul 4, căreia i se dădea cea mai puțină atenție. S-a zdruncinat puternic atunci toată teoria mea despre păstrarea bunelor relații dintre părinți și după divorț, pledoaria pentru echipa mami-tati indiferent dacă ei se mai iubesc sau nu, dacă mai împart același acoperiș sau sunt despărțiți. A fost momentul în care am cunoscut bărbatul cu trei foste neveste, o actuală și șapte copii adunați de la toate patru.
Am trăit sentimente contradictorii și mi-am pus multe întrebări. Am încercat să mă prind cum stau lucrurile şi în ce ape se scaldă fiecare, dar am plecat mai bulversată decât am fost la început. Încă tot nu știu ce le convinsese pe cele patru femei să fie toate împreună în același loc, fiecare cu felia ei din tortul acelui bărbat. Inevitabil, treci astfel de impresii prin filtrul experienței personale. Nu știu ce “le mâna pe ele-n luptă”, dar eu încă nu am descoperit în mine motivația pentru care aș intra într-un astfel de joc.
Dacă e să mă gândesc la trecutul meu îndepărtat, eu m-am măritat la 20 de ani cu un bărbat pentru care am fost soția nr 2. După mine au mai urmat trei, dar n-am făcut copii împreună pentru că el a înţeles că nu aveam vocație de nevastă, oricât de mult m-aş fi străduit. Cu două dintre ele știu sigur că are copii. Uitându-mă la adunarea aceea de neveste, mă gândeam cum ar fi fost să mă fi obligat viața să trăiesc așa ceva. Din fericire, m-a ferit bunul Dumnezeu şi sper ca în ecuaţia fostului meu soţ să trăiesc doar experiența văduvei cu numărul 2. Nu pentru că-i doresc răul, ci pentru că pur și simplu e mai bătrân și frumos ar fi să plece primul. Probabil va fi singura ocazia în care am putea să ne măsurăm din priviri toate cele cinci neveste, ca să ne dăm seama ce avem în comun.
N-am considerat niciodată că fostul meu soț a greșit alegând să se însoare de mai multe ori. Dimpotrivă. Am cunoscut o grămadă de bărbați incapabili să-și asume o căsătorie, iar despre cei ce fug de a doua ca Michiduţă de tămâie nici nu mai vorbesc. Nici măcar nu e atât de rău pe cât ar fi dacă ar ține încurcate o grămadă de femei care speră ani întregi să le vină mintea de pe urmă și să încerce mai mult decât divertismentul adolescentin. Îți trebuie, probabil, un gram de nebunie ca să ieși din blocajele educației sau a clişeelor despre ce „nu se face”. Dar nici măcar eu, cu doza mea remarcabilă de nebunie, nu-mi doresc să particip vreodată la o întrunire a fostelor vreunui bărbat din viața mea. Cât despre fostul meu soţ, cred că a fost onest cu fiecare dintre femeile lui și a încercat cu fiecare dintre ele să-și refacă viața. Cred că doarme cu conștiința curată pentru că a făcut tot ceea ce a putut ca relația în care era să se transforme în familie. Și, pentru că nu a funcționat, a avut puterea să o ia de la capăt. Mereu cu o altă femeie, dar mereu cu același entuziasm.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
