6 Mai 1990. O zi superbă ce n-am uitat-o. Aveam 14 ani şi mergeam cu tata la Stânca-Costeşti.
– Unde mergem tată?
– La Podul de flori, ai să vezi ce frumos este. Mergem în ţara noastră.
Ţin minte tot: bătrânii stăteau grămăjoară povestind, cu bobiţe de lacrimi în ochi. Noi, copiii, nu mai dovedeam de mâncat plăcintă cu carne şi îngheţată. Tata cumpăra ţigări, nu mai ştiu cum se numeau, ceva cu scrisul albastru pe pachet.
Am trecut un pod mare, alb. Era puhoi de lume, toţi aruncau flori în Prut. Am aruncat şi eu narcise, mă ameţea în cap ce multă apă, ce multă lume şi ce multe flori. Când am ajuns pe malul celălalt ne-am aşezat pe iarbă.
– Unde suntem tată?
– În România suntem, auzi? Să nu uiţi, copchilă! Asta e România!
Normal, în România eram că toţi vorbeam româneşte, n-am auzit pe nimeni vorbind engleza.
Pe înserat am ajuns acasă şi i-am povestit mamei cum a fost. Tata era obosit, a condus autobuzul câteva sute de kilometri. S-a făcut apoi linişte că începea filmul ”Sclava Isaura”. Am uitat filmul, nu-l mai ţin minte.
Pe 6 Mai 1990, am fost cu tata la Podul de flori. <3
“Prutule apă bătrână
Prutule apă română
Prutule întunecat
Mâl cu plâns amestecat
Prutule adâncă vamă
Peste Țara cea Ștefană
Tu desparți ca un dușman
Moldovean de moldovean
Grai de grai de la o mamă
Și năframă de năframă
Ud de plâns sub cer înalt
Și pe-un mal și pe cel-lalt
Și desparți de la Carpați
Până-n vale la Gălați
Brazdă lungă răzășească
De-altă brazdă românească
Și pe văi îngenunchiate
Desparți frate de alt frate
Și pe plai cu-aceeași Horă
Desparți soră de-altă soră
Și prin neguri și prin ceață
Desparți viață de-altă viață
Și pe ploaie și pe vânt
Un mormânt de alt mormânt
Că nu e hotar sau carte
Să nu se poată desparte
Prutu-i cu Siretul frate
Și cu Nistrul jumătate
Prutule care ne-mparți
Cât o să ne mai desparți
Ca să-mi văd tată și mamă
Cât o să mai trec prin vamă
Prutule cât ne mai frângi
Că și tu o să mai plângi
De atâta nedreptate de la un vecin și frate
Ieri într-o creștinătate
Azi în roșie dreptate
Măi vecine frățioare
Ai o țară cât un soare
Iar eu una cât o stea
Și ne-ai rupt și tu de ea
Frățioare măi vecine
Ce-ai avut ce ai cu mine
Că din Prutul Românesc
Ai făcut și Prut Rusesc
Iar din hora prinsă-n slove
Ai făcut două Moldove
Care vin și plâng la Prut
Că de azi le-ai despărțit
Ca să-și plângă mereu soarta
Una-n stânga mama alta-n dreapta
Și vor plânge-ntotdeauna
Că sunt două și nu una
Cât li-e neamul și moșia
Mama noastră România
Iar s-au pus strâmbi în hotare
Din Hotin până la mare
De la mare la Hotin
Între noi ai pus un spin
Cu țăpușe și mai mari
Decât cel sădit de Țari
Că azi frate ne-ai trecut
Și dincoace peste Prut
Iar din Țara cea de sus
Alte sate mi s-au dus
Cum s-a dus și-o Bucovină
Dulce-a neamului grădină
De o plâng și văile
Pe toate poticele
Prin ogrăzi și pe la stâni
Că și cânii sunt Români
Und-i Moldova mama lor
Ne-a fost nașă din popor
Cum rămâne zările
Poamele și grânele
Și toate fântânele
Care pe drumeți îi adapă
Și cu lacrimi și cu apă
Prutule râu blăstămat
Prutule întunecat
Faceteai pe veci mutat
Lângă Nistru înspumat
Să ne fie acolo hat
Cum a fost de mult de mult
Trecea lumea peste Prut
Trecea lume peste tine
Și era cu mult mai bine
Vedeai fratele și sora
Bucuria tuturora
Vedeai mamă vedeai tată
Și vatra de altădată.”
DOINA PRUTULUI – scrisa de Aglaia Florea, născută la 24 ianuarie 1932, în satul Darabani.
Citiţi şi
Drumul lui David. Excepția și speranțele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
