Hai să trăim, ne învaţă înţelepţii. Hai să zburăm, să ne înălţăm, să ieşim în oraş cu mult fard pe faţă, să ne împrietenim cu oameni coloraţi, să ne uităm necazurile acasă, să dansăm chiar dacă avem picioarele şi sufletul anchilozate. Trebuie să trăim, trebuie, zic ei, zâmbind superior, trebuie să trăim, căci trăim puţin oricum şi nu ne ajung timpul şi viaţa şi oamenii. Trebuie să trăim. Trebuie.
Ce naiba caută verbul aceasta aici?
Eu uneori vreau să mor pentru o zi. Vreau să stau acasă, să mă uit pe tavan. Să-mi şterg şi să-mi repictez unghiile de o mie de milioane de ori. Să mă gândesc la tragediile mele şi, de fapt, să nu mă gândesc la nimic. Să stau singură. Îmi place de mine în singurătate, strălucesc ca un diamant. Să fac orice îmi doresc, numai să nu trăiesc cu de-a forţa.
Eu uneori nu vreau să trăiesc. Şi nu este nicio ameninţare suicidală aici. Aici se ascund toate berile băute fără chef, toate petrecerile unde m-am dus târându-mi picioarele, tot soarele înghiţit pe nemestecate când mi-aş fi dorit mai degrabă să locuiesc la reşedinţa Dracula, cu un cocktail sângeros lângă fotoliul mâncat de molii.
Nu, nu trebuie să trăim. Dacă nu putem. Nimic nu este obligatoriu. Eşti abătut? Digerează-ţi supărările şi întrebările departe de orice amănunt care te-ar putea distrage. Nu neapărat pentru că lumea largă ar fi superficială şi te-ar împinge de pe drumul tău, ci pentru că tu rişti să o contaminezi cu greutatea de pe umerii tăi.
Uneori nu trebuie să trăim. Puteţi să parcurgeţi cu devotament o carte, fie ea şi senzaţională, dacă străbateţi o perioadă în care nu aveţi chef de citit? Puteţi să vă îndrăgostiţi când comanda vine doar din creier? Puteţi să trăiţi dacă nu este ziua potrivită pentru aşa ceva?
Evident, mai sunt şi acele zile în care, orice ai face, că trăieşti din obligaţie sau că stai acasă şi te uiţi într-un punct fix, ajungi să-ţi regreţi alegerea. Uneori ţi-e teamă că îţi pierzi prietenii dacă îi refuzi trei weekenduri la rând, alteori ţi-e teamă să nu te înghită Internetul, cu falsa lui comunicare cu tot. Şi, na!, îţi aduci aminte că trebuie să trăieşti şi exact atunci vine momentul când uiţi că a sta puţin de vorbă cu tine şi doar cu tine se numeşte tot viaţă, numai că e o viaţă de care nu faci paradă în inima târgului şi nimeni nu vede că, de fapt, atunci trăieşti. Pentru că te aduni înainte să te risipeşti. Ca să trăieşti cu adevărat atunci când va fi clipa.
Uneori nu vreau să trăiesc. Vreau doar să-mi fac un culcuş din amintiri şi planuri de viitor, din care să iau, în tăcere, fără să tulbur pe cineva sau să fiu tulburată, tot ce e mai bun şi mai luminos. Vor mai veni şi gânduri negre şi urâte în neviaţa aceea, dar vor trece. E o terapie. Să stai câteodată de unul singur nu e o infracţiune, ci o binefacere.
Trebuie să trăim. Dar numai când trebuie.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
