Îi lipseṣte. Nu că i-ar fi ocupat la modul excesiv viaṭa, nici că s-ar fi agăṭat obsesiv una de cealaltă, învăluindu-se în valuri de duioṣie exacerbată. Relaṭia lor a fost întotdeauna cam ca de la adult la adult, răpindu-i Anei bucuria alintului copilăresc. Că Elena a fost de timpuriu măcinată de problemele emigrării, a făcut-o pe fiică-sa înṭeleaptă prea de mică. Îṣi spune deseori că, dacă ar putea reîncepe, altfel ar vrea să fie ṣi altfel să devină Ana. Obiṣnuinṭa de a o vedea în living, la masa lemn, aplecată asupra cărṭilor sau mâzgălind bucăṭele de hârtie, dusă pe gânduri, arṭagul adolescentin cu care îi răspundea uneori, dându-i de înṭeles că e o mama demodată, luptele lor de fiecare seară pentru bucata mai bună de canapea la vreun film cool, pe care le numeau în ṣagă „sumo” sau pur ṣi simplu râsul tânăr al fetei, absent ṣi lipsit de griji, dimineaṭa, la vreo secvenṭă stupidă de show de modă sau la „Albinuṭa Maya”, amintire dragă din primii ani de copilărie, o fac pe Elena să simtă dureros că Ana s-a rupt de cuibul părintesc, că a intrat într-o nouă fază a vieṭii odată cu plecarea la universitate. O fază în care Elena simte că joacă doar rolul unui figurant.
Mama priveṣte locul unde ṣedea de obicei Ana. E gol acum. Casa a devenit prea mare, e prea multă ordine, prea multă tăcere. În bucătărie pune încă trei farfurii ṣi trei tacâmuri. Le pune pe masă dusă pe gânduri, ca un automat, le ia înapoi ṣi simte aproape organic golul. Ar vrea să-ṣi apuce sufletul cu mâna, să-l mângâie ṣi să-i ṣoptească încurajator: „Încă trei zile ṣi e din nou acasă”. Ṣi-atunci din nou prezenṭa ei discretă, dar ne neînlocuit, va pune stapânire cu voie bună pe casă! În camera Anei, ursuleṭii de pluṣ ṣi vrăjitoarea cu nas coroiat ṣi ochi roṣii, bulbucaṭi, de broască râioasă, care o făcea pe fetiṭă să-ṣi ascundă capul sub pătură, îṣi împart absenṭa ṣi tăcerea rece. Au dispărut pantofii aruncaṭi la repezeală sau scoṣi din cutii ṣi uitaṭi în colṭuri de cameră, apatici, în timp ce Kurt Cobain sau Led Zeppelin îṣi înteṭeau ritmurile. Nici fuste, sutiene, bluze, pantaloni nu mai sunt pe podele. Dulapul cu oglindă în mijloc nu mai reflectă chipul fin al fetei, căruia însă instinctiv i se ridicau spâncenele la intruziunea gospodinei târâind greoi aspiratorul după ea. Oglinda e goală acum ca o privire nătângă. Ordinea pe care Elena i-o cerea Anei, enervându-se la fiecare ṣosetă găsită sub pat sau la măṭăraia de lănṭiṣoare, mărgele, cercei ṣi brăṭări răspândite, ai zice artistic, pe toată întinderea biroului, liniṣtea plicticoasă tabără pe ea. Îi lipseṣte fiică-sa aṣa cum, pe timpuri – înṭelege acum – ṣi ea îi lipsea mamei ei. Se uită în oglinda din faṭa patului, acelaṣi pat în care Ana a fost odată fetiṭă. O vede acolo mică cât un boṭ, cu cartea de poveṣti în faṭă, sub lumina lămpii agăṭate deasupra patului, gata de culcare. Mai departe îṣi vede chipul în oglindă, un chip încă tânăr, în ciuda vârstei. Îṣi zâmbeṣte ṣi îṣi priveṣte cele câteva riduri pe care le face în colṭul ochilor – riduri de râs, îi zice Karel. Dar ea ṣtie că ridurile astea nu mai sunt „de râs”. Sunt confirmarea începutului de viaṭă nouă, fără Ana.
Stă uneori uitată în faṭa oglinzii Anei ṣi fel de fel de amintiri i se perindă prin faṭa ochilor – secvenṭe prăfuite din propriu-i film al vieṭii. Desprinderea de părinṭi a fost pentru Elena la fel de dureroasă ca acum plecarea fiică-sii. Când, la paisprezece ani, pentru prima dată a mers cu tată-su la liceul pedagogic să se facă învăṭătoare, nici autobuze nu erau între oraṣ ṣi ṣcoală. Au mers vreo doi-trei kilometri pe jos, cu bagajele în cârcă. Taică-su căra o valiză mare ṣi o plapumă de lână ṣi-i repeta mândru: „Eu cu banii, tu cu capu’. Vreau să ajungi inspector.” N-a ajuns inspector, s-a făcut profesoară ṣi profesoară a rămas. Atunci, pe drum, când îi spunea mândră pe de rost tatălui ei citate de Creangă: „Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ia vânt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!” nu ṣtia că va plânge aproape doi ani de dor. Prima dată când a primit „învoire acasă” de la tovarăṣa directoare, o împietrită în convingeri comuniste, a fost după o lună. Îṣi mai aduce aminte ṣi de cum spăla cu colegele de cameră în fiecare dimineaṭă, timp de o săptămână, la ora cinci holul căminului, lung ṣi întunecat, cu mâinile îngheṭate pe cârpa jegoasă ṣi pe serpieră sau de cum făcea în fiecare lună „de servici” la cantina liceului, muncind cot la cot cu tovarăṣele bucătărese, grase ṣi cu multe sacoṣe pline seara, la plecarea acasă. N-a murit. Nici de dor, nici de muncă. Dar nu i-a fost uṣor. Iar acum îi e greu să se despart de viaṭa lor în trei ṣi să accepte noua etapă. Un singur gând o alină: copilul ei nu mai are nevoie de bilet de voie de la nicio comunistă drăcoasă cu sentimentele de părinte anulate ca un bilet la o piesă de teatru ieftin. Ana poate veni acasă când doreṣte, iar camera ei studenṭească e la două-trei sute de metri de ṣcoala în care lucrează Elena. Ṣi de câte ori, uitându-se pe fereastra localului în care predă ṣi de la care vede un colṭ de fereastră a camerei Anei, o undă de tristeṭe o atinge, se gândeṣte la ce spune Coelho în „Al cincilea munte”: „Trebuie să ṣtii când se încheie o etapă din viaṭa ta. Dacă te încăpăṭânezi să rămâi mai mult decât e necesar, pierzi bucuria de a trăi ṣi sensul vieṭii.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
