Singurătatea, din punctul meu de vedere, îți oferă șansa (rară, ce-i drept, din cauza lipsei răgazului) la introspecție.
Nevoia de singurătate (din când în când) devine de cele mai multe ori similară, din punct de vedere al societății de azi, cu ”nebunia”. – E nebun săracu’, lasă-l că-i artist... Și așa ți se mai trece cu vederea.
Mie, când sunt singur, îmi place să caut sensuri din diferite perspective. Îmi place căutarea în perspectiva personală (mă face să caut un sens ca scop), în perspectiva artistică (în lipsa scopului) și în perspectiva religioasă (în sensul existenței, în sens lumesc).
Definitivarea în explicații personale ale finitului și infinitului, ale absolutului și relativului sunt, pentru mine, explicabile în căutările din tăcere. O tăcere care te lasă să vezi stelele fără să te ferești de iele (creaturile mitice), care te lasă să vezi cerul fără să te scufunzi într-o îmbrățișare, care te lasă să simți marea fără să-ți dorești să fii în doi.
Cred că o parte a reconstrucției de sine se poate face doar prin căutări, prin evitarea sociabilitații, prin confruntarea cu adâncul tău, cu camerele din tine în care te temi să intri, cu ”luarea de timp”- chiar cu prețul ștampilei de ”artist nebun”.
De obicei, societatea noastră nu-ți permite luxul timpului propriu, recuperarea identității eliberată de obligații, și te silește la soluții provizorii – de obicei limitate și pur teoretice – și-ți lasă nerezolvate (în caz că le ai) întrebările esențiale în poziția spirituală pe care o ocupi.
Evident că multe dintre ele (întrebările) nu așteaptă răspuns. Răspunsul le-ar distruge universalitatea, le-ar îngropa farmecul, ar face lumea de mii de ori mai săracă. ”Ce e iubirea? Ce e omul?” – nu poți aștepta sau căpăta răspuns la așa ceva.
Dar tocmai sensul căutării raspunsurilor (căutate de fiecare om în sufletul lui, de mii de ani, de zeci de filozofi sau de scriitori, de oameni simpli sau inteligenți, indiferent de forma exterioară a căutării lor – poate unul bea la bodega satului și, între două romuri cu colorant, dă cu palma în masă că și-a dat seama cum o iubește el pe Maricica și poate altul analizeaza scrierile lui Goblot despre incertitudine și își dă și el seama cum o iubește pe Maricica lui) face viața o căutare perpetuă a fericirii.
Evident că de cele mai multe ori suntem deviați de indicatorul de benzină din bord care ne arată că rezervorul e cam gol, de telefoanele de la serviciu (pe care le iei de obicei în trafic, cu căscuțele în urechi, și faci semne urâte pentru ăla care e la telefon și care e șeful tău și care – mai ales – nu te vede), de la soție – care-ți spune că a uitat să-ți treacă pe lista de la Mega și hârtia igienică, de la administratorul de bloc care-ți spune cam cât o să îți vină apa și gunoiul și de la învățătoarea fetei tale, care-ți spune să aduci bani pentru excursia cu clasa la fabrica de la Titu.
Și poate pentru toate astea trebuie câteodată să fii singur. Doar tu și motocicleta ta. Și să te gândești la sens. Al tău, al oamenilor, al lumii, al lui Dumnezeu. Chiar dacă nu aștepți răspuns.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
