Crăpau dimineţile cu pocnet pentru că eram mici. Nu ştiu cum se face, dar niciunul dintre noi, cei patru nepoţi ai bunicilor, adică doi fraţi veri primari cu două surori, nu stă-nfipt în cearşafuri după ce deschide ochii. E drept că nu era tocmai cel mai lesnicios lucru să ne culci, seara. Însă trezirea semăna şi încă seamănă cu un piston în acţiune. Ne plăcea să dormim cu toţii în aceeaşi cameră şi când nu era iarnă, ca să ne găsim în opt ochi căutători de reciprocitate dimineaţa. Am ştiut întotdeauna că ne iubim, însă acum mi-e clar că asta era şi una dintre cele mai cinstite forme de intimitate. Toţi patru miroseam a fraţi şi, când reuşim să ne-ntâlnim, rar, toţi, e limpede că încă nu ne-am pierdut mirosul. În râsetele alea calde, cu promisiuni de biciclisme, alergări de fluturi la râu şi căutat de ouă de raţe leşeşti, plus spaime cu păduchi de găină, ca să nu mai dăm târcoale întru smulgerea penelor lungi şi curbate cocoşeşte, începeau zilele cele launloc. Da, într-un cuvânt.
Şi, cum nu există păsări de curte mai spectaculoase decât bibilicile vecinilor, incursiunile noastre la rădăcinile gardului, în locurile alea unde sapă nezburătoarele şi poţi să bagi şi tu o mână de copil după două-trei pene-mbulinate, se pregăteau de la sculare, că asta-i strategie serioasă, cu linii trasate fix. Pe urmă, săream din paturi, în pijamalele noastre de finet şi-n cămăşile de noapte lungi, cu mâneci creţe şi platcă pe piepturile mici, şi-ajungeam, în labele goale, reci şi neliniştite, pe scara lată a verandei, să vedem cine-i acasă. Acolo, ţopăiam întru-ncălzirea picioarelor multe, de mânji ne-mblânziţi. Nu ştiu cum s-or simţi oamenii care se-mbată de la nu ştiu ce prafuri relaxante şi aducătoare de fericiri de circumstanţă, însă aroma de floare de salcâm sfârâind în tigaia grea, de fontă, c-o coadă lungă, ţinută bine cu un ştergar de cânepă împăturit, ne potolea ca o vrăjitorie cumsecade şi eficientă.
Robinia pseudoacacia
Bunica făcea gogoşi pripite. Lua florile de salcâm şi le spăla-n vreo patru ape reci, le zvânta-ntr-o cârpă de in şi le dădea prin aluatul galben şi moale, făcut cu ouă de casă şi aromat cu batoane de vanilie. Le scotea iute şi, jar de fierbinţi, le tăvălea prin zahăr pudră. Noi, tropăind ca lipiţanii, ceream în chiote ofrandele. Şi le primeam din mâinile ei mici şi focoase, suflam pe ele cu poftă şi degeaba, îndesându-ni-le-n gurile răpăind de ploi şi cu ochii umezi de plăcere şi de arsura-n vălurile palatine. Apoi, alergam către lavoar, să ne primenim mâinile şi ochii, şi fugeam înapoi în casă, să ne-mbrăcăm repede, până era gata alt rând de gogoşi.
Am ieşit acum afară şi-am adulmecat cum s-au trezit salcâmii de la un vânticel cuminte, umplând plămânii cartierului. Treaba că e că mi-e cam dor.
Pe Ana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Dacă floarea de tei ar fi o femeie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
