Pe 5 octombrie a fost ziua mondială a profesorilor şi a celor care activează în domeniul educaţiei. După mine, nu ar trebui să existe o zi anume în care să ne amintim de implicațiile acesteia și de repercusiunile pe care le poate avea în caz de disfuncționalitate.
Cu toate acestea, cel puţin noi, românii, uităm de importanta acesteia și lăsăm totul la voia întâmplării. Ca profesori, ne lăsăm duși în derivă de foi, iar ca părinți uităm de norme și valori din dorința de a da libertate copilului.
Căci, da, despre copii discutăm când vorbim despre educație. Despre ei este vorba mereu. În clasă și în afară ei, acasă.
Ni se predau cursuri și cursuri despre predarea centrată pe elev. Cu toate acestea, nimeni, dar nimeni nu mai ține minte pentru ce a ajuns în clasă. Profesorii se lasă pradă birocrației, curriculumului, programei și planificării. Iar apoi aruncă cu otravă în toate cele de mai sus, pentru că elevii nu-i respectă, nu-i ascultă. De dragoste nu mai pomenesc.
Păi, dragă coleg, dragă colegă, tu ce-i oferi copilului din fața ta? De câte ori l-ai ascultat? De câte ori te-ai apropiat de cel mai timid sau de cel de la coada statisticii? De câte ori ți-ai dorit cu adevărat să-l ajuți? Dar de câte ori ți-ai propus asta? De câte ori ai intrat în clasă și ți-ai întrebat elevii ce mai fac? Care le mai e viața? Cum se simt sau ce au făcut azi, ieri, în vacanță? Îți amintești? Ai făcut-o vreodată, oare?
Având în vedere statisticile morbide referitoare la abandonul școlar, bănuiesc că aproape niciodată.
Degeaba ești cel mai tare matematician, dacă intri în clasă cu jordia. Degeaba ești un istoric desăvârșit, dacă tu latri la elevi.
Un inspector spunea nu demult: “Educatoarele sunt cele mai iubite dintre pământeni”. Sau așa ar trebui să fie. Dar când colegele mele uită să mai părăsească sistemul, sunt plictisite și agasate de atâția ani la catedră, nu mai e nici pe aproape vorba de iubire. E vorba de supunere. Și pe cine supui? Poți să te oprești ca să privești omulețul din fața ta? Poți să îl privești în ochi când zbieri ca o descreierată, când îl jigneşti așa cum mama lui nici nu s-ar gândi sau când îl lovești fără să-ți amintești că nu este un obiect ce-ți aparține?
Citiţi şi Cel mai mic număr de studenţi înscrişi la studii pentru licenţă din ultimii 20 de ani
Dacă ai reuși să lași programa pe planul secund, ai vedea ce ai de făcut de fapt. Lasă totul și tratează copilul cu RESPECT, pentru că și tu îi ceri asta. Dorește-ți să-l ÎNVEȚI, ca după plecarea ta din clasă să poată aplica în viață cele predate de tine. Învață-l să IUBEASCĂ materia, pentru a-i oferi șansa de a-și crea o pasiune. Dă-i LIBERTATE, ca să învețe ce să facă cu ea mai târziu. Și nu în ultimul rând, oferă-i ÎNCREDERE și PRIETENIE, pentru că exact asta aștepți și tu de la oameni în general. Pentru că oamenii ăștia mici, pe care tu îi desconsideri, sunt oamenii ăia mari de peste ani. Oameni pe care ai vrea să-i ai ca vecini, prieteni, participanți la trafic, funcționari, medici, avocați, vânzători, ingineri, profesori. OAMENI.
Nu tăia aripi! Nu distruge vieți de la început. Nu ciopârți caractere din dorința de a le “modela”. Nu le distruge echilibrul interior pentru a-i “alinia”. Nu le anula curajul nativ pentru a-i “proteja”.
Viața unui copil în mâinile unui sistem defectuos e ca un traseu de Domino. Dar ultima piesă care cade e adultul frustrat, anxios, depresiv, trist și imatur emoțional.
Guest post by Delia Dospinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
