Bărbatul se plimba prin sală, admirând tablourile sumbre. Această galerie de artă era celebră, ăsta era motivul pentru care venise și el s-o viziteze.
Liniștea domina în marea clădire. Era dimineață, o dimineață de sâmbătă, cu cer înnorat, care mai mult te îndemna să stai în casă decât să ieși afară. Probabil de aceea sala era pustie.
Picturile speriau. Dar, într-un fel, parcă te îndemnau să le privești mai mult și mai atent. Bărbatul, prins de această vrajă, simțea că acea expoziție era pictată doar pentru el. Desenele ofereau idei filosofice, obligându-l să rămână mult timp în fața acelorași tablouri. Dar oare el le vedea diferit? În ochii săi, păreau exagerat de realiste. Se aștepta ca, în fiecare moment, siluetele să prindă viață, să coboare din sticlele în care au fost închise, să se îndrepte către el și să îl conducă în lumea lor.
Imaginația o lua razna. Conștientizând faptul că nu sunt decât gânduri prea îndrăznețe, Garry se amuza de el însuși. Un amuzament forțat, creat parcă pentru a împiedica fiorii reci ce i se prelingeau pe spate. Smulgându-se din propria-i neseriozitate, și-a aranjat sacoul lung și gros, continuându-și turul galeriei.
Nu… Nimic nu se mai putea schimba. Poate nu a fost o idee atât de bună să facă această vizită.
Un strigăt slab, însă, îi întrerupse cugetarea. Un ecou îndepărtat, de demult, îi readucea amintiri dramatice. Parcă vedea, aievea: soarele care îi lumina viața; cea care l-a enervat de multe ori, dar care l-a făcut să o îmbrățișeze, sărutând-o în creștetul capului de și mai multe ori; fata naivă, neștiutoare, dar care câștiga bomboane și bani de buzunar prin vicleșuguri gândite perfect; domnița uneori hiperactivă și agitată, pe care nu o puteai urî… era sora lui Garry. Unele detalii ale amintirilor ascunse până acum chiar i-au umezit ochii. Părul negru, până la talie, cu un breton enervant pentru ea, pe care trebuia mereu să și-l ia din ochi, mâinile, pielea albă, ochii mari și albaștri, și, mai ales, acea sensibilitate pe care numai ea o putea avea. Imaginea ei plângând îi sfâșia sufletul. „Violența” ei, atunci când ceva o deranja, timiditatea, în preajma unor necunoscuți comparată cu naturalețea ei atunci când se juca împreună cu el.
Aceste gânduri l-au bântuit timp de douăzeci și cinci de ani. Nu puteau fi uitate. În acele momente, ar fi dat orice să își poată lua rămas-bun cum se cuvine. Doar o oră. Fusese prea abruptă imaginea cu micul sicriu. În acele momente, ura soarta. Încă putea simți atingerea rece a mâinii fără viață. Cu ce a greșit, să i se întrerupă viața la doar opt ani?
Toate aceste gânduri i-au venit într-o clipă, dar l-au părăsit la fel de repede. În sală era liniște.
Pași. Acum auzea pași. Niște pași grăbiți, făcuți în iarbă. De această dată, nu mai putea fi o coincidență. Garry a ciulit urechile. Era foarte atent la tot ce se afla în jurul său. Simțea o prezență stranie, destul de apropiată de el. Deși nu o vedea, știa că era acolo. Încă puțin… Era ceva bun sau ceva rău? Într-o asemenea atmosferă, lucruri bune nu prea se puteau întâmpla.
Garry privea peste tot în jur, doar-doar o vedea ceva. Dar uitase un lucru. Nu era atent la tabloul din fața sa.
Prezența se apropia tot mai mult, iar bărbatul aproape nu mai putea rezista presiunii. Închise ochii și așteptă, sprijinit de perete.
Ceva îl trăgea de haină. Încercând să-și invoce puțin curaj, a deschis ochii. În fața sa era o fetiță. Sora lui. Cel puțin, așa a crezut în primele secunde. Pe de o parte, putea fi o fată oarecare, pe de altă parte însă, privită din altă perspectivă, chiar era surioara lui dragă.
– Domnule, mă puteți ajuta? a întrebat aceasta.
Neluând în seamă vorbele domniței, Garry a spus:
– Cum te cheamă?
Întrebarea părea că a pus-o serios pe gânduri.
– Cum mă cheamă… nu prea… știam că aveam un nume! Crede-mă că știam! Dar nu îmi pot aduce aminte exact… Ah, îmi stă pe limbă! Dar, mai important, mă ajuți? Ceva mă urmărea și singurul loc pe unde puteam scăpa a fost acea fereastră, zise fetița arătând cu degetul spre tablou. Chiar, unde suntem, de fapt?
Garry și-a scuturat capul. A închis ochii, după care i-a deschis la loc. Domnița era tot acolo. Oare avea probleme mintale? Abia smulgându-și vorbele din gâtlej, răspunse:
– Într-o galerie de artă…
Cu siguranță, fata chiar era derutată.
– Nu-mi place aici. Hai la mine.
Domnița și-a așezat mâinile pe rama tabloului, și-a ridicat picioarele, după care și-a pus genunchiul pe aceasta. Apoi l-a dus de cealaltă parte, acesta dispărând. După un proces care părea destul de anevoios și greu, din fată nu a mai rămas decât mâna-i albă. L-a luat de haină ca la început, trăgându-l după ea. Cu destul de multă frică și șovăială, Garry a urmat-o.
Însă, fix înainte de a trece de tablou, el a observat ceea ce reprezenta pictura. Nu că până acum nu ar fi privit-o, dar o privea în gol. În imagine, se afla, în alb-negru, o fetiță leită cu cea care l-a dus cu ea, care avea în mâini un trandafir roșu, cu spini. Din mâinile ei curgea o picătură de sânge, deși avea pe față un zâmbet cald și blajin.
Atunci, Garry a îmbrățișat-o, sărutând-o în creștetul capului. Mâinile mici ale fetei i-au cuprins corpul. Acum, simțindu-se ocrotită pentru prima oară în viață, domnița și-a permis să plângă, amintindu-și și simțind iar durerea provocată de spinii frumosului trandafir.
Guest post by Ioana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
