Eram student pe vremea când mi-a apărut în faţă scriitorul argentinian Ernesto Sábato. O să îmi aduc aminte de el aici, retrăgându-mă pe mine în spatele gândurilor sale, „asemenea conversaţiilor prea aprinse în camera unui muribund”. M-au impresionat confesiunile din „Înainte de tăcere” şi „Între scris şi sânge”, precum şi calea întortocheată din „Despre eroi şi morminte” şi „Abadon exterminatorul”.
Părinţii i-au dat numele de Ernesto, în amintirea copilului care se sfârşise înainte de naşterea scriitorului. „Acel nume, acel mormânt au avut întodeauna ceva nocturn şi poate că a fost cauza existenţei mele atât de dificile, eu fiind marcat de această tragedie încă de când eram în pântecele mamei”. Potrivit propriei spovedanii, a crescut într-o atmosferă spartană: tatăl său era un om aspru, unul dintre aceia care îşi educă copiii în absenţa îmbrăţişărilor şi a rostirilor afective. „Acel tată care mă teroriza, cu o teroare sfântă, aş zice. […] Plângeam pe ascuns, deşi ne era interzis, iar pentru a-i evita izbucnirile violente, mama se grăbea să mă ascundă”.
Sabato este un scriitor existenţialist, unul care, asemeni lui Sartre, povesteşte despre omul care constată că propria sa prezenţă în lume nu se datorează necesităţii ori vreunui motiv raţional de a fi; nu există o lume-de-dincolo, nu există Dumnezeu, nu există valori şi sens predeterminate, în ceea ce Sartre numeşte „a-fi-aici” al lumii.
Deşi suntem împovăraţi de inexistenţa unui Dumnezeu care să justifice atâta durere, „în ciuda absurdului, continuăm să acţionăm şi să trăim, să construim poduri şi opere de artă, să ne angajăm în diferite acţiuni pentru generaţiile următoare, să trăim, pur şi simplu”.
Am descoperit la Sabato o frumoasă definiţie a omului „capturat de un destin creator” (cum ar spune Blaga), a Creatorului de frumos (cum am spune noi): „realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realităţi stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva încăpăţânaţi, eroi, sfinţi, artişti care, în vieţile şi operele lor, ating bucăţi din absolut care ne ajută să suportăm realităţile dezgustătoare”.
Acest lucru cu atât mai mult cu cât trăim din ce în ce mai mult, în viziunea sa, într-o „lume tehnolatră şi scientistă (…) [în care] neliniştea metafizică şi religioasă a fost înlocuită de eficacitate, precizie şi cunoştinţele tehnice. Acel proces de neoprit a sfârşit într-un paradox teribil: dezumanizarea umanităţii”. Stângist, Sabato critică aspru fenomenul globalizării, fenomen ce dă naştere unei lumi „care trăieşte în perversitate, unde unii, puţini, îşi contabilizează câştigurile pe seama amputării vieţii imensei majorităţi”. O viaţă în continuă nelinişte, ameninţată de o „fantomă care bântuie” lumea, fantoma şomajului, fantoma sărăciei.
Din punct de vedere spiritual, suntem robii unui „monstru cu trei capete: raţionalismul, materialismul şi individualismul”. „De la Socrate şi până în zilele noastre, cultura occidentală a acordat raţiunii o importanţă capitală, uitând că aceasta abia serveşte logicii şi matematicii. Omul însă nu este un poliedru, nici măcar o mulţime de silogisme, ci un rezultat subtil, confuz, iraţional şi absurd de emoţii, sentimente, fantezii, deliruri, vise şi mituri. […] Aproape nimic din ceea ce este esenţial în om nu este apt pentru logică: nici visele, nici arta, nici emoţiile, nici sentimentele, nici dragostea, nici ura, nici speranţa, nici angoasa”.
Având în vedere tot acest „neajuns de a fi”, cum ar spune Cioran, la ce bun să trăim, care este scopul vieţii? Un sens al existenţei ni-l sugerează Sabato însuşi: „să-i înţelegem pe cei apropiaţi şi chiar pe cei care ne sunt mai puţin apropiaţi, să suportăm cu curaj vicisitudinile, triumful să-l primim cu moderaţie, să îmbătrânim demn şi să murim resemnaţi”. Un ideal care aminteşte de Socrate şi de stoici.
În „Despre eroi şi morminte”, m-a impresionat următoarea „scrisoare către umanism” a lui Sabato, care spune: „nu există om care, în ultimă instanţă, să merite dispreţul sau ironia, dat fiind că, mai devreme sau mai târziu, cu sau fără valută forte, îl găsesc nenoricirile, moartea fiilor sau fraţilor săi, propria bătrâneţe şi propria-i singurătate dinaintea morţii”. Iar în alt pasaj, se întreabă: „am fi noi oare atât de aspri cu semenii noştri dacă am şti cu adevărat că într-o bună zi vom muri şi că nu vom mai putea schimba nimic din ceea ce am spus?”
În final, vă împărtăşesc trei idei filosofice existenţialiste, frumos îmbrăcate de către Sabato în haina regală a metaforei.
„Căci nu mai suntem cei care am fost, pentru că noi clădiri au fost ridicate peste dărâmăturile celor măcinate de foc şi bătălii, iar cele ce au mai rămas în picioare sunt pline de singurătate, în timp ce aceia care le-au locuit abia mai trăiesc în amintirea confuză a cuiva sau în vreo legendă, stingându-se definitiv, uitaţi, înlocuiţi de noi pasiuni şi nefericiri”.
„Vor creşte, vor avea iluzii, se vor îndrăgosti, îşi vor disputa existenţa cu toată cruzimea, soţiile lor se vor îngrăşa şi vor deveni vulgare, iar ei se vor întroarce la cafenea şi la barul de demult, între prieteni, pentru ca, după aceeea, copiii lor să se căsătorească şi, în sfârşit, să-i ajungă ceasul morţii, clipa singuratică în care unul îşi părăseşte ţărâna asta confuză”.
„Dacă eşti dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţi meschinăria şi răutatea, neînţelegerea, resentimentul şi nesfârşita singurătate, abia atunci vei fi pregătit să depui mărturie (…). Însă nimeni nu-ţi va garanta viitorul, viitorul care, în orice caz, va fi trist: dacă ratezi, pentru că ratarea e întotdeauna un chin, iar pentru un artist e tragică; dacă triumfi, pentru că triumful e întotdeauna un fel de vulgaritate, o sumă de neînţelegeri, un fel de pipăit neruşinat”.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
