Se spune că oamenii au fluturi în stomac atunci când se îndrăgostesc. Nu îmi aduc aminte să fi fost un moment clar în care ne-am îndrăgostit. Parcă am ştiut dintotdeauna că se va întâmpla şi am acceptat acest lucru ca fiind ceva dat.
Nu-mi amintesc să fi ameţit vreodată când te-am văzut, ci, mai degrabă, ştiu că îmi găseam ancora în realitate. Nu cred că inima mi-a luat-o la goană când mă strângeai în braţe, ci, mai degrabă, ştiu că îşi regăsea ritmul. Nu am simţit niciodată vreo reţinere să-ţi pun vreo întrebare, ci o nerăbdare în a-ţi afla orice răspuns. Nu am fost geloasă pe cei de lângă tine, ci întotdeauna am fost sigură pe tine. Nu m-am supărat când nu ai mai vorbit cu mine, ci am avut răbdare, ştiind că într-o zi o vei face din nou.
Îmi amintesc mesaje pe care ţi le trimiteam şi al căror răspuns îl ghiceam înainte să îl citesc. Îmi amintesc furia cu care ţi-am lovit portiera maşinii când ne-am certat prima oară, pentru a mă asigura că ai un motiv în plus să fii supărat pe mine în seara aia. Îmi amintesc privirile celor care ne vedeau împreună, însă nu-şi puteau explica dacă suntem amici, fraţi sau împreună de-o viaţă.
Îmi amintesc plimbările de seară cu maşina ta. Cufundată în scaunul din dreapta, mă delectam cu confortul pe care îl regăseam doar lângă tine. Timpul petrecut cu tine îmi amintea de joaca din copilărie. Se consuma cu aceeaşi plăcere de demult, care topea orele şi le transforma în secunde.
Nu simţeam nevoia să te privesc ca să descriu cu exactitate fiecare detaliu al ochilor tăi concentraţi la drum, al zâmbetului care-ţi trăda imaginaţia sau al corpului care-ţi vibra pe muzica ce răsuna în boxele maşinii. Te ştiam pe dinafară.
Lângă tine eram ameţită de fericire, de adrenalina oraşului şi de familiar. Mă îmbătam cu acea stare des, pentru că tu mă făceai să trăiesc în prezent. Cred că trăieşti cu adevărat în secunda în care reuşeşti să uiţi că în următoarea poţi pierde totul. Cu tine, acele secundele erau întotdeauna consecutive.
Îmi amintesc seara aia, pe Strada Viitorului, în care am crezut că imaginaţia-mi joacă feste. În timp ce conduceai, un fluture a intrat pe geamul din dreapta al maşinii, oprindu-şi bătăile aripilor pentru o reverenţă în faţa noastră, după care a dispărut la fel de repede, pe geamul din stânga ta.
Ai izbucnit în râs înainte să-mi pot întoarce privirea spre tine şi mi-ai explicat calm, ca şi cum ar fi fost cel mai banal lucru din lume, că fluturele era în drum spre casă, că un efect al universului l-a intersectat cu maşina noastră, făcându-l să zăbovească confuz în faţa ochilor noştri, ca mai apoi să-şi continue zborul.
Dacă fluturele chiar a existat, faptul că tu-mi puteai citi gândurile sau că noi ne petreceam serile fugind de o realitate care avea să ne prindă din urmă la scurtă vreme după acea seară – toate acestea erau la fel de naturale ca acel moment pe care îl trăiam împreună, în care universul a pus în scenă ceva ce noi simţeam de mult.
Noi nu am avut fluturi în stomac. Noi i-am avut în faţa ochilor.
Guest post by Pink Lenses
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
