– continuare de aici –
După ce terminară micul dejun, cele două prietene se apucară să pregătească prânzul. Elina o asista pe Mireille, oferindu-se să facă treburile mai solicitante. Fiecare se adâncise în propriile gânduri, schimbând doar când și când câte un cuvânt. Treptat, între ele se insinuă o tăcere stânjenitoare. În mintea Elinei se dădea o luptă: să îi mărturisească totul, până la capăt, prietenei sale, sau nu?! Poate era mai bine să plece cât mai repede de acolo, indiferent unde, și să găsească o altă soluție pentru situația în care se afla… Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, Elina ocolea privirea prietenei sale, străduindu-se să complice și mai mult lucrurile. De ce venise ea, cu problemele ei, să tulbure viața liniștită și frumoasă a prietenei sale?! Cu ce drept făcuse asta? La ce se gândise când făcuse pasul acesta? Dacă aveau să sune să o caute aici? Kowalski, Weber sau părinții ei? Cum se gândise să-i ceară Mireillei să mintă pentru ea?
Țârâitul ascuțit al telefonului opri brusc tumultul gândurilor care o frământau, făcând să-i stea inima în loc și să uite pentru câteva clipe să mai respire. Se uită îngrozită spre Mireille, care nu știa nici ea ce să facă. Să răspundă sau nu?! Dacă totuși era Pierre, care voia să verifice că e totul în regulă? Sau dacă, Doamne ferește, se întâmplase ceva pe drum, cu copiii sau cu părinții lui? La fel de bine putea să fie și soacra brutăresei din colț care, neavând cum altfel să ia legătura cu ea, o mai chema la telefon când și când, cerându-i ajutorul. Fie ce-o fi, își spuse ea, trebuia să răspundă! Mireille străbătu greoi întreaga încăpere, până ce ajunse la telefonul plasat pe hol, lângă ușa de la intrarea în casă. Ridică receptorul, întorcându-se și privind spre Elina.
– Alo?
De unde se afla, Elina nu avea cum să audă cine e la celălalt capăt al firului, așa că urmărea cu atenția ascuțită la maxim, fiecare infimă modificare a mimicii prietenei ei.
– Da, aici locuiește familia Palmade. Da, eu sunt. Cine întreabă?
Elina se făcu lividă. Trecutul o ajungea de la urmă mai repede decât se așteptase. Nu avea unde să se mai ascundă. Prin urmare, trebuia să plece cât mai repede și de acolo. Tocmai se pregătea să fugă spre camera ei și să-și adune la repezeală cele câteva lucruri, când o auzi pe Mireille ca prin ceață:
– Vă rog să mă scuzați… dar eu… mă pregătesc să… nasc. Tocmai mi s-a rupt apa…
Trecând brusc de la o emoție puternică la alta, Elina apucă să o vadă pe Mireille cum repune receptorul în furcă și se sprijină cu o mână de spate, iar cu cealaltă de peretele de lângă ea. Fără să o mai întrebe cine fusese la telefon, în câțiva pași Elina fu lângă Mireille, sprijinind-o și întrebând cu sufletul la gură:
– Spune-mi ce trebuie să fac?
După ce reuși să se așeze pe primul scaun aflat la îndemână, Mireillei îi trebuiră câteva clipe până să se adune și să poată răspunde.
– Dă fuga după moașă!
Elina o zbughi pe ușă, din câțiva pași ajunse la poartă și când se află în stradă realiză că nu știe încotro trebuie să o apuce. De unde avea să o ia pe moașă? Făcu rapid cale-ntoarsă și din cadrul ușii întrebă:
– Mireille, de unde o iau pe moașă?
– Da, ai dreptate, răspunse Mireille, respirând greu. A cincea casă pe dreapta, vizavi de atelierul de cojocărie. Ar trebuie să fie acasă la ora asta…
– Mireille, pe Pierre nu-l anunțăm?
– Nu, nu încă. Să ajungă mai întâi la ai lui și apoi…
– Bine, cum zici tu. Am fugit.
A cincea casă pe dreapta, vizavi de atelierul de cojocărie, își repeta Elina în gând indicațiile Mireillei, în timp ce fugea rupând pământul. Abia ce ieșise pe poartă că dădu nas în nas cu Paul Lafevre, mai mai să-l doboare la pământ. Acesta apucă să o prindă în brațele lui vânjoase și reuși să se redreseze, întrebând amuzat:
– Ei, dar unde arde?
– Mireille…, răspunse Elina aproape fără suflare… naște!
– O! Haideți că fug eu după moașă! Dumneavoastră întoarceți-vă acasă. N-o lăsați singură, tocmai acum.
Mirată de inițiativa lui Paul, Elina făcu din nou cale-ntoarsă și o porni grăbită spre casă, apucând să-l vadă pe Paul cum preluase ștafeta și de-acum fugea el către casa moașei. Ce oameni cumsecade!, își spuse ea.
Mireille, mirată, o întrebă gâfâind:
– Ce s-a întâmplat? Cum de te-ai întors așa repede?
– Abia ce ieșisem pe poartă și am dat peste Paul Lafevre. S-a oferit el să dea fuga după moașă, așa că m-am întors imediat la tine.
– Da, mai bine așa. Dacă nu o găsește acasă, va ști unde să o caute.
– Și acum ce facem? Cu ce te ajut?
– Pune oala mare cu apă la fiert și vezi că sunt niște prosoape în servanta de pe hol.
– Nu vrei să te duc în pat mai întâi?
– Nu, nu încă. Oricum, o să mai dureze până…
– Să sunăm totuși să-l anunțăm pe Pierre?, întrebă Elina, nesimțindu-se la largul ei singură cu Mireille. Nu mai asistase niciodată la o naștere și nu avea nici cea mai vagă idee ce ar trebui să facă într-o atare situație. De telefonul neașteptat uitase cu desăvârșire.
– Sunăm, sunăm după ce ajunge moașa. Altfel, cum îl știu pe Pierre, o să gonească nebunește până aici. Dacă îi spun că totul e în regulă, că moașa e lângă mine, nu o să se grăbească așa.
– Haide totuși să te duc în pat, insistă Elina, acceptând ideea de a-l înștiința pe Pierre abia după sosirea moașei.
– Da, poate că-i mai bine, se învoi Mireille, ridicându-se cu greu din scaun, sprijinindu-se de brațul Elinei.
Îndată ce o ajută să se așeze pe pat, auziră pași precipitați și se ivi pe ușă moașa. O femeie mai degrabă mică, dar energică și pusă pe treabă. Fără să piardă timpul cu formalități, își suflecă mânecile și intră direct în acțiune.
– Dumnealui se grăbește, nu glumă!, zise ea încercând un ton glumeț, fără să reușească însă din cauza aerului preocupat. Ați pus apa la fiert?, continuă ea, uitându-se spre Elina. Mireille îi răspunse dintre perne:
– Ea e prietena mea, Elina…
– Iar eu sunt moașa Marie. Să lăsăm formalitățile acum!, insistă ea ușor tăios, fără nicio încercare de a da mâna cu Elina.
– Da, am pus deja apa la fiert.
– Prea bine! Ia să vedem în ce stadiu suntem, adăugă Marie… dar mai întâi să merg să mă spăl pe mâini. Zi-i dumnealui să facă bine să mă aștepte. După care se făcu nevăzută, cu pași mici și grăbiți. De pe hol le strigă: până revin, aduceți prosoapele și cârpele și verificați dacă fierbe apa.
– Elina, cred că ție ți se adresează, o îmboldi Mireille, observând că aceasta nu face nicio mișcare.
Elina, ca trezită brusc dintr-un vis, sări în picioare și dădu fuga la bucătărie. Verifică apa, care nu apucase încă să fiarbă, deschise servanta de pe hol și luă un braț de prosoape și cârpe, după care reveni grăbită la patul Mireillei. Moașa se întorsese deja și își scotea din servietă cele necesare. Îi făcu semn Elinei să așeze prosoapele pe scaunul de lângă pat și mai mai că fu gata să o trimită la plimbare, considerând că intervenția ei nu mai era necesară de acum înainte. Mireille, deși cuprinsă de durerile facerii, observă gestul moașei și, ca pentru a o scuza, îi spuse Elinei:
– Elina, te rog, mergi și sună după Pierre. Vezi că numărul alor lui e scris pe cartonul de sub telefon.
Elina ieși din nou grăbită, mulțumită că are de îndeplinit o nouă sarcină. Abia când ajunse în dreptul telefonului și găsi numărul la care avea să sune, se opri preț de câteva clipe, încercând să-și dea seama cum să transmită vestea în așa fel încât să nu sune alarmată. Trase aer în piept și formă numărul de telefon. Îndată ce se formă și ultima cifră și telefonul începu să sune, din dormitor se auzi un țipăt teribil, iar Elina speriată trânti receptorul înapoi în furcă, după care o zbughi înapoi spre Mireille. Abia când ajunse în dreptul ușii dormitorului și văzând fața desfigurată de durere a prietenei ei, realiză că ar fi fost ridicol să întrebe ce se întâmplă, drept pentru care făcu stânga-mprejur pentru a-și duce sarcina la bun sfârșit. Formă din nou numărul și așteptă cu receptorul la ureche. Un apel, două, trei… Telefonul continua să sune, fără ca la celălalt capăt să răspundă cineva. Așteptă în continuare, lăsându-l să sune, neștiind ce altceva ar putea face. Pentru a-și alunga nerăbdarea și emoțiile, se apucă să numere în gând secundele dintre un țârâit și celălalt, secondându-l pe fiecare în gând cu un prelung țââââr. Am luat-o razna, își spuse ea. Tocmai când se pregătea să îngâne un nou țârâit, auzi un declic și o voce baritonală care o anunța:
– Aici familia Palmade, cine e la celălalt capăt al firului?
Luată prin surprindere și oarecum amuzată de introducere, răspunse într-un mod similar:
– La celălalt capăt se află Elina. Sunt prietena Mireillei. Vă rog, Pierre a ajuns la dumneavoastră, întrebă ea, presupunând că vorbește cu tatăl acestuia.
– Da, tocmai ce-a intrat pe poartă, răspunse acesta mirat de coincidență. Puteți să-mi…
Dar Elina nu avu răbdare să-l lase să-și ducă la bun sfârșit întrebarea.
– Vă rog tare mult, dacă puteți să-l chemați de urgență la telefon, spuse ea emoționată, realizând că tonul ei numai liniștitor nu putea fi.
– Desigur, desigur, spuse domnul Palmade, presupuse Elina, și auzi cum acesta pune receptorul lângă telefon și își strigă fiul: Pierre, Pierre, vino te rog! Te caută cineva la telefon. O urgență se pare…
În câteva clipe, Pierre ridică receptorul și, cu sufletul la gură, fără niciun fel de introducere, întrebă direct:
– Mireille?
– Da, răspunse Elina. Naște! Dar nu te îngrijora. Suntem aici cu ea, și eu și moașa, încercă ea în zadar să-l liniștească pe Pierre, moment în care, din dormitor, se auzi un țipăt și mai teribil decât primul, care dădu convorbirii exact efectul opus.
– Mă întorc imediat!, spuse Pierre și până să pună receptorul înapoi în furcă, Elina mai reuși să-i strige:
– Pierre, te rog, promite-mi că o să conduceți cu grijă…
Dar Pierre nu mai apucă să promită nimic. Declicul pe care-l auzi Elina în aparat îi dădu să înțeleagă că acesta pornise deja grăbit înapoi spre casă. Puse și ea receptorul în furcă și se grăbi să se întoarcă în dormitor, lângă prietena ei, deși n-avea nici cea mai vagă idee cum ar putea să o ajute. Până să ajungă acolo însă, moașa i se adresă din nou cu același ton autoritar:
– Adu-mi te rog apa fiartă și un lighean cu apă rece.
Elina se conformă pe dată, mulțumită din nou că i se dădea ceva de făcut. Odată și această sarcină îndeplinită, începu să-și frângă mâinile citind pe fața Mireillei suferința pe care o provocau durerile nașterii. Aceasta, așezată între perne, cu mâinile încleștate în cearceafuri, cu broboane de sudoare pe frunte și fața schimonosită de durere, pufăia ca un tren și când și când țipa înfiorător. Moașa, impenetrabilă, cu o înfățișare dârză și preocupată, își vedea de treabă nestingherită.
– Hai, încearcă să împingi, o încurajă ea pe Mireille. Acum!, ordonă ea, împingând energic cu mâna stângă partea superioară a pântecelui gravidei.
Simțind prezența Elinei, care stătea ca o umbră în spatele moașei, aceasta i se adresă din nou cu același aer autoritar:
– Ne-ar fi de ajutor dacă v-ați așeza în spatele ei, să o susțineți.
Elina vru să se conformeze pe dată, însă nu înțelese prea bine ce trebuia să facă. Observând nedumerirea ei, moașa insistă:
– Pur și simplu, dați din perne la o parte și vă așezați în locul lor, drept sprijin.
Elina reuși să înțeleagă ce i se cere și se execută pe dată. Ocoli patul, o sprijini pe Mireille, care gâfâia de-acum tot mai tare, dar care părea să se afle într-o scurtă „pauză”, extrase două perne din spatele acesteia și se așeză rapid în locul lor. Pe dată, simți întreaga greutate a prietenei sale, care se lăsă brusc pe spate, scoțând un nou urlet de durere. Moașa bombăni ceva neinteligibil, schimbând din prosoape și făcându-și în continuare de lucru în partea inferioară a patului.
Elina, înduioșată și emoționată până peste poate, își îmbrățișă prietena, trăgând aer în piept și făcându-și curaj. Curaj pentru a o încuraja pe Mireille. Uitase de toate problemele ei, de apelantul necunoscut, de toate pericolele și tristețile. Acum, în clipele acestea, tot ce avea de făcut era să se afle alături de prietena ei. Să o încurajeze și să o susțină cu toată ființa ei. Cu întreg trupul și sufletul. Și asta și făcea. Îi apucă ambele mâini, lăsându-se strânsă cu forță de Mireille, fără să crâcnească și, urmând direcțiile moașei, fie o încuraja să respire, fie să împingă cu toată forța, susținând-o de la spate cu putere.
Nu se mai gândea la faptul că era posibil ca nașterea să fi fost grăbită de discuția pe care o avusese cu Mireille. Singurul lucru care mai conta acum era ca amândoi, atât mama cât și nou-născutul, să o scoată la capăt cu bine.
– Toți trei copiii tăi s-au grăbit să vină pe lume, o auzi pe moașă la un moment dat, fără a-și da seama dacă o spune cu obidă, sau cu apreciere.
Iar la foarte scurt timp după vorbele ei, în încăpere, brusc, se auzi un al treilea glas. Un „uaaa-uaaa” strident, hotărât, curat și vehement. Elina făcu ochii mari, privind minunea care ieșise din pântecul Mireillei.
– Da, cum mă-așteptam și ți-am spus deja. E băiat!
Spunând acestea, moașa îl manevră rapid, verificându-l pe toate părțile, complet nestingherită de urletele boțului de carne, după care îl depuse rapid pe pieptul mamei, știind că acolo se află în cea mai mare siguranță.
Elina privea siderată întreaga scenă, neștiind dacă visează sau e aievea. Până să se dezmeticească, copleșită de greutatea trupului Mireillei, o auzi ca prin transă pe moașă, care nu se pierduse cu firea nicio clipă pe tot parcursul:
– Dacă tot sunteți aici, m-aș folosi de asistența dumneavoastră.
Elina se sustrase încet și greoi din spatele Mireillei, o sprijini pe aceasta cu tot cu micuț înapoi între perne și se prezentă aproape ca la armată, la ordinele moașei. Văzând-o atât de supusă, moașa se înmuie puțin și, luând-o complet prin surprindere, o întrebă pe Elina:
– Vreți să-i tăiați dumneavoastră cordonul?
Întrebarea fusese mai degrabă retorică, moașa întinzându-i foarfeca Elinei. Aceasta o luă cu o mână tremurândă și, ghidată de moașă, tăie cordonul ombilical al noului născut, înapoind foarfeca.
– Prea bine!, spuse ea, ocupându-se de bebeluș. După ce îi înnodă cordonul, îl mai verifică încă o dată rapid înainte de a-l spăla, îl frecă ușor cu un prosop curat, după care îl înapoie mamei care, deși epuizată, îl primi zâmbitoare în brațele ei, pregătindu-se să-l aline și să îl liniștească, dându-i deja să sugă.
– Eu mai am puțină treabă aici, spuse moașa. Trebuie să verific că totul e în regulă. Că s-a eliminat placenta și sacul. Între timp, dacă puteți, strângeți dumneavoastră prosoapele murdare.
Elina se execută din nou, fără vorbe. Duse totul la baie, în câteva rânduri, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Abia trecuse de amiază. Dimineață, în aceeași casă, erau doar ele două. Iar acum… întreaga familie avea un nou membru. Bebelușul din brațele Mireillei sugea cu hotărâre, încercând să-și aline atât venirea pe lume, cât și foamea. Mama îl privea cu iubire, ca pe o minune ce era. Minunea ei. A treia.
– Dacă toate nașterile mele ar fi atât de ușoare… spuse moașa, adunând ultimele cârpe și strângându-și lucrurile, gata de plecare. Merg până la baie să mă spăl și apoi îmi văd de drum, mai adăugă ea ieșind pe ușă, mai mult pentru sine.
Misiunea ei fusese îndeplinită și de data asta cu succes. Era mulțumită. Atât mama, cât și pruncul erau sănătoși.
Când reveni în încăpere, moașa îi găsi pe amândoi moțăind, iar pe Elina uitându-se la ei ca la două minuni.
– Nu-i așa că e cel mai frumos tablou din lume?!, întrebă ea șoptit, fără a aștepta însă un răspuns. Am să trec mai pe seară și mâine dimineață, să văd ce fac amândoi. Vă mulțumesc pentru asistență, mai adăugă ea, fără a întinde mâna Elinei, după care plecă așa cum venise, fără niciun cuvânt.
Elina rămase neclintită la căpătâiul lăuzei. Nu era în stare să se desprindă de lângă ei. Într-un fel, ajutase și ea la aducerea pe lume a micuțului. Oare cum aveau să-l numească?!
Deși se simțea și ea puțin ostenită, rămase acolo, lângă ei, să-i vegheze pe amândoi. Să-i știe în siguranță. După o vreme, începu să simtă că îi este foame și își aminti că nu apucaseră să ducă la bun sfârșit mâncarea pentru prânz. Se ridică ușor, străduindu-se să nu-i trezească și ieși grăbită spre bucătărie, închizând ușa în urma ei doar pe jumătate.
Pregăti în grabă ciorba începută de dimineață, puse friptura și cartofii la cuptor și curăță fructele pentru salată. Habar nu avea ce ar fi fost mai potrivit să mănânce o lăuză, așa că se rezumase prin a termina de gătit. Apoi, va mai vedea. Tocmai pe când dădea la o parte oala de ciorbă, o auzi pe Mireille strigând-o ușor. Din câțiva pași, cu sufletul la gură, se află lângă patul acesteia.
– Îl ții tu puțin te rog? Vreau să merg până la baie…
Neașteptând răspunsul Elinei, îi puse bebelușul în brațe, arătându-i cum să îi sprijine căpșorul. Micuțul se foi puțin și scânci prin vis, deranjat pesemne de schimbare.
– Te descurci singură?, întrebă Elina îngrijorată.
– Da, da. Stai liniștită, încercă să o asigure ea, deși se deplasa încet, sprijinindu-se de marginea patului și apoi de perete.
Inima Elinei se strânse din nou, neștiind ce ar putea face pentru a alina durerea prietenei ei. Noroc că îngrijorarea îi fu spulberată rapid de foiala bebelușului, care parcă nu reușea să-și găsească poziția potrivită în brațele ei, oftând nemulțumit prin somn. Elina îl privi cu drag, surprinzându-se fredonându-i un cântecel și legănându-l ușor. În clipele acelea, simțindu-l atât de aproape de pieptul ei, de inima ei, lumea păru să se oprească în loc. Să uite să mai existe. Sentimente necunoscute până atunci o copleșiră, învăluind-o și transportând-o într-o lume complet necunoscută. Timp de câteva clipe se simți… mamă. De ce nu?! Poate că Mireille avea dreptate… Poate că într-o bună zi…
Până să-și termine gândul, Mireille reveni în dormitor, împrospătată și schimbată. Se așeză încet înapoi în pat și, fără niciun cuvânt, întinse mâinile după pruncul său. Elina i-l repuse tacit înapoi la piept, acolo unde îi era locul. Micuțul, recunoscând probabil mirosul mamei, țoncăi mulțumit de câteva ori și se cuibări la pieptul ei.
– Ai să vezi, o să-ți vină și ție rândul, o asigură Mireille pe Elina.
În sufletul Elinei se născu o nouă speranță. Cine știe, poate că totuși avea și ea dreptul la o viață fericită. Ca a Mireillei. Poate, într-o bună zi…
– Să-ți aduc ceva să mănânci? Nu ți-este foame?
– Ba, parcă aș mânca ceva…
– Puțină ciorbă? Nici nu știu ce ai voie și ce nu ai voie să mănânci acum…
– Ai pus și varza în ciorbă?
– Hiii! Am uitat. Iartă-mă…
– Cu atât mai bine! Atunci pot să mănânc și eu puțină zeamă.
Elina se făcu nevăzută, revenind rapid cu un bol de ciorbă și două felii de pâine, așezate frumos pe o tavă.
– Va trebui să-l ții tu puțin până mănânc.
Elina așeză tava pe noptieră, lângă Mireille, și întinse brațele pentru a prelua din nou dulcea povară. Era la fel de surprinsă ca și prietena ei cât de ușor preluase rolul de… dădacă. Sau, mai degrabă, de mătușă. De data asta, bebelușul nu-și mai manifestă nemulțumirea în niciun fel, dormind în continuare la fel de liniștit și în brațele Elinei.
– Gata, se pare că te-a adoptat, spuse Mireille amuzată, în timp ce gusta din bolul ce ciorbă. E foarte bună!
– Cred și eu. Tu ai făcut-o. Eu doar am mai dat-o într-un clocot.
– Ei, hai acum, n-are niciun rost să fii modestă.
– Ai să mă poți ierta vreodată?, întrebă Elina cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Se pare că fuseseră deja prea multe emoții într-o zi, chiar și pentru sufletul ei încercat și răs-încercat.
– Nu știu ce aș putea să-ți iert, Elina?! Faptul că ai fost alături de mine când aveam cea mai mare nevoie de cineva? Sincer acum…
– Poate dacă nu…
– Nici nu vreau s-aud. Ți-am spus și ai auzit-o și pe moașă. Toți trei s-au grăbit să vină pe lume. Numai ei știu de ce. Dar sunt bine veniți, slavă Domnului. Sănătoși să fie! Să fim.
Abia ce terminase de mâncat când auziră scrâșnit de roți, poarta dată de perete și tropăieli pe hol. Cu sufletul la gură, Pierre intră val vârtej pe ușă, rămânând cu gura căscată. Pe moment, nu înțelese de ce cea care purta bebelușul în brațe era Elina, și nu soția lui. Se uita când la una, când la cealaltă, întrebător, uitând parcă de ce era cel mai important: bebelușul. Până să se dezmeticească toți, hărmălaia care urmă îi trezi pe toți la realitate. La propriu. Cei doi frați dădură buzna strigând veseli, avem un flățiol! Avem un flățiol! Iar „flățiolul” le răspunse pe dată, începând să urle cu disperare, trezit brusc din somnu-i cel lin. Cei mici începură să râdă, Pierre se duse să-și îmbrățișeze emoționat soția, după care Elina i-l depuse în brațe pe bebeluș. Cei mici se înghesuiră și ei curioși să-l vadă pe noul venit în familie, nestingheriți de urletele acestuia. Bebelușul abia se zărea din brațele vânjoase ale lui Pierre care părea și mai mare prin comparație cu nou născutul. Deși de-acum era obișnuit să țină un bebeluș în brațe și nu era primul băiat care i se năștea, Piere îl privea pe micuț cu aceeași duioșie și dragoste, mândru și fericit de minunea din brațele lui.
– Totul e bine?, întrebă Pierre mai mult din priviri.
– Da, totul e bine!, îl asigură Mireille. Sau era, până să apăreți voi și să-mi treziți odorul, zâmbi ea.
– Ce mic e!, spuse Marie-Monique, zgâindu-se la el mirată.
– Și câtă gălăgie face!, adăugă și Andre-Joseph. După care adăugă brusc: Mie mi-e foame!
– Și mie! Si mie!, anunță entuziasmată Marie-Monique.
– Prea bine, spuse Elina. Haidem la bucătărie! Spunând acestea, îi luă pe fiecare de câte-o mânuță și porniră spre bucătărie, lăsându-i singuri pe noii părinți. Până pun masa, voi mergeți și vă spălați pe mânuțe. Ne-am înțeles?!
– Da, da, strigară cei doi micuți în cor.
– De acum înainte, gata cu strigătele în casă!, spuse Elina, atât de autoritar încât se miră și ea.
Cei mici se opriră în loc, nedumeriți.
– Dacă îl trezim brusc pe bebeluș, ați văzut că începe să urle. Îl speriem…
Marie-Monique își duse degețelul la buze și scoase un „șșș”. Andre Joseph îi ținu isonul, repetând și el gestul, pornind amândoi spre baie pâș pâș. Îndată ce ajunseră acolo pufniră în râs. Elina îi mai auzi șâșâindu-se unul pe celălalt și râzând pe înfundate și se îndreptă neputincioasă spre bucătărie.
Dintr-odată, viața ei se umpluse într-atât încât nu-i mai permitea să-și amintească de trecut. De acum înainte, doar viitorul mai conta. Sau, și mai bine spus, clipa de față.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
