E una dintre acele zile. Frumoase. De vară. Păsările îți cântă la geam. Și cântă. Și câââântă. Și alarma a sunat de vreo 8 ori, iar tu, cum naibii să auzi păsărele, dacă nici alarma, care îți era la cap, nu ai auzit-o? Te trezești cu soarele în ochi. Te doare retina. Te-ai trezit târziu, mult prea târziu. Și dacă auzeai alarma, tot nu reușeai să te ridici din pat când a sunat prima oară. De atâta timp muncești ca o sclavă, pe rupte, ba la serviciu, ba acasă. Șef, soț, copii, toți vor, toți cer. Și afacerea aia a ta, care nu se mai pune pe roate, așa cum visai. Tragi ca o vită-n jug, și nu se mai termină. Zi, după zi, după zi. Cum naibii să auzi alarma, când e a nu știu câta lună, consecutiv, în care nu te culci înainte de 1-2 noaptea, iar la 7, maaaaxim, la 7.30 ești în picioare? Corpul îți e greu. Pe cap parcă ți se odihnește Atlas, cu tot cu Pământul lui. Îți zvâcnesc tâmplele. Te doare. Tot te doare. Te simți slăbită și fără vlagă. Dar asta nu e o problemă. E mereu așa. Ai și uitat de când nu ai mai avut o dimineață ușoară și goală. Să îți mai amintești și tu ce miros și gust are aerul dimineții. Tot pe grăbite îl respiri, că nici pentru aia nu ai timp.
Și azi e târziu. Pentru prima oară după… habar nu ai după cât timp. Te-ai trezit la 8.40. Te rostogolești din pat cu viteza, era să zic a luminii, dar e prea puțin. Nu știu cu ce viteză, dar una prea mare pentru starea în care te afli, pentru că te împleticești în cearșaf și cazi cât colo, pe podea. Te ridici. C-așa-i în viață. Nu ai timp de stat și amușinat podele ori pământ reavăn. Cazi – te ridici!
Pui cafeaua pe aragaz. Zici să fie gata până te speli pe dinți. De duș nici nu se mai pune problema. Rapid, axilă și pe unde-i musai, deodorant și, gata, cafeaua a dat în foc. Te uiți la aragaz și, printre dinți, invoci Dumnezei, cu toate că tu nu ești politeistă, și sfinți. Îi invoci, însă, în mod nepotrivit, din moment ce, cum ai luat cana în mână, ai vărsat jumătate pe cămașa culoarea untului, singura curată pe care o mai aveai în dulap.
Improvizezi și îți iei rochia pe care ai purtat-o și ieri. Din fugă iei, de pe cuier, eșarfa pe care tot ieri nu ai purtat-o, pentru că, în grabă, ai uitat de ea. Ai văzut? Tot răul spre bine. O eșarfă poate schimba totul. Ești alta, nu cea de ieri. Ești, pe naiba să te pieptene! Că ești aceeași aproape ruină umană, cu cearcăne, oboseală, nesomn, plâns prin băi de multinațională, ori de casă, să nu te vadă copiii, ori de restaurante unde te duci din datorie, toate bine ascunse sub machiaj. În restaurante mergi că ai întâlniri. Multe. Cu tot felul de oameni. Nici nu ți-i mai amintești. Nu ai cum. Nu ai timp de amintiri. Ești focusată pe ceea ce trebuie să le spui, ca să vinzi. Să vinzi, să faci bani și să ieși odată, la dracu’, din cercul ăla vicios.
Ești deja în întârziere. Așa că… stop. Rewind. E o dimineață frumoasă de vară. Totul e verde. Copacii sunt înfloriți. Păsările cântă. Frumos, de suflet zic. Vara, până și cucul, noaptea, în pădurea pustie, nu zice de dor și jale, ci de bucurie. Bucurie de viață. Alarma a sunat și nu ai auzit-o. Te trezești cu greu. Ești ca un plumb. Fiecare membru, fiecare celulă cântărește prea greu, chiar și pentru tine, care, zi de zi, ești obinuită să duci tone întregi de greutate în cap și pe umeri. Ești încă în pijama. Așa ai vrea să rămâi toată ziua. Stai. Nu te ridica! Rămâi. Așa, în pijamale. Ai văzut tu multinațională care să ia foc pentru că un angajat nu a răspuns la mailuri? Ai văzut tu soț care să nu găsească o cămașă sau un tricou cu care să se îmbrace, dacă cea pe care dorea să o poarte la întâlnirea de azi e necălcată? Ai văzut copil care să moară de foame pentru că nu te-ai ridicat din pat să îi prepari micul dejun? Eu nu am copii, de niciun fel, mari ori mici, dar am auzit de mame care, în diminețile prea grele, își hrănesc pruncul și apoi îl iau lângă ele, în pat. Ei se joacă liniștiți sau adorm, la rândul lor, când simt pielea mamei. Și dacă e prea mare și are chef de joacă, ce? Sună o prietenă ori un prieten. Sigur o să găsești pe cineva care să vină și să stea cu copilul câteva ore.
Iar clientul ăla important, cu care aveai întâlnire la zece, cu siguranță își va găsi ceva de făcut, dacă tu anulezi întâlnirea. Și, stai liniștită. Nu o să îl pierzi. E deja al tău. L-ai cucerit cu primul mail. Pentru că tu ești cea mai profi! Ai uitat?
Așa, rămâi acolo. Nu deschide calculatorul. Sau, dacă vrei, fă-o. Dar doar pentru a-ți pune, în surdină, niște muzică bună. S-au adunat prea multe și vrei să plângi? Plângi, așa, în pijamale, nespălată și fără vlagă. Plângi din toți rărunchii. Ai nevoie de asta. Ai uitat că și trupul cedează, uneori? D’apăi sufletul. Lui, zi de zi îi testezi limitele. Ba mai mult, antrenamente tot mai grele, de fiecare dată. Obosește și el. Lasă-l să obosească. Internează-ți, pentru o zi, sufletul, și uită că există o lume în afara ta. Uit-o, pur și simplu. În ziua aceea uită-te la filme. Ușoare. Comedii, dacă vrei. Poate Louis de Funes. Hm? Ce zici? Nu îți place? Nu-i bai! Găsești tu ceva ușor și plăcut, care să te facă să zâmbești. Dacă ai chef să ieși din casă, du-te la librărie și cumpără cea mai comercială carte pe care o găsești. Ceva care să nu te solicite. Eu aș putea să îți dau câteva sfaturi livrești, dar îmi e cam rușine că o să spui că sunt superficială 🙂 Bine. Vezi că sunt ălea din colecția Stiletto. Sunt perfecte pentru astfel de zile.Nu? Atunci povești, Cireșarii, Jules Verne. Poți să o răsfoiești în restaurantul care îți plăcea atât de mult și pe lângă care nici nu mai treci, de teamă să nu oftezi cu jind, în timp ce iei prânzul. Fără salată azi. Azi, tot ce îți cere sufletul. Și, la sfârșit, o bucată maaaare de tort. Cu ciocolată. Muuultă ciocolată. Fă tot ce vrei, în ziua asta. Mult, din tot. Că mult din tot, ți-ai răpit.
Și, te rog, un lucru să mai faci azi. Râzi. Mult. Din orice. E cea mai bună terapie. Lasă-i să spună că ești nebună, văzându-te râzând, de una singură, și fredonând melodii. Lasă-i. Azi, lumea lor nu mai există. Azi e doar lumea ta, plină de zâmbet, voie bună și tihnă binecuvântată. Azi te bucuri. De tine.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
