Ssst, silence, Dali! E rândul meu să port clopoțelul la gât – talanga suprarealistă a unui ego hipertrofiat și, ca atare, e rândul tău să înduri cuiele muiate în otrava înfiorată a unei inimi mâhnite.
Lucrurile par mai bune atunci când nu le mai ai. Știu, pentru că odată mi-am dorit ceva și am primit. A fost un lucru pe care mi l-am dorit până la nebunie. Și l-am obținut, apoi s-a făcut scrum în mâinile mele. Pot spune că avea caracter. Poate prea mult caracter. Era modul în care privea lucrurile. Ironic. Credea că are umor. Dar, de fapt, totul lua forma unui cinism modern, înțeles ca manipulare, egoism, agresivitate, grobianism etc.
Este vorba despre cum anticipezi în comportamentul omului iubit lucrurile acelea care trezesc traume vechi pe care le credeai vindecate și te întrebi atunci, dacă e înțelept să continui și să o iei de la capăt, intrând într-o poveste care devine doar a ta. Celălalt privește în altă direcție, adesea pe deasupra. Niciodată pe tine. De fapt, se vede doar pe el. Astfel, asumându-ți tot, te trezești singur pe drum; un drum pe care parcă l-ai mai parcurs și despre care ți-ai jurat că nu-l vei mai parcurge niciodată. Însă, iată-te trăind aceleași angoase, singur, la răscruce, cu mâinile pline de cenușă, întrebându-te: ce, mama naibii, se petrece cu tine? chiar nu înveți nimic? Dar nu te poți plânge, pentru că altminteri ai părea slab. Trebuie să te arăți ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cine mai pune azi preț pe emoții, pe sentimente, pe relații?… Aceste lucruri sunt desuete. Citim și studiem despre ele doar pentru a ne prefabrica măști, tot mai multe, puse una peste alta, pentru a prelungi iluzia că, prin cunoașterea și studierea problemei, ne vom ține departe de agonia durerii și, mai ales, pentru a ne prezerva contra unei operații pe suflet.
Dragostea!? Hmm! Totul se reduce la o tăvăleală, două, în care fiecare se alege cu ce poate, cu maximum de iluzie… Înțelegi că există iubire doar pentru idioți și că tu ești unul dintre ei, că vânătorul – un arcaș redutabil – a avut cândva și el aripi, însă acum e un profesionist care își scuipă cuvintele de amor, luând în râs luna pe care o știe oricum pe de rost și pe care o privește printr-o sticlă murdară cum orbitează singură în rotație aleatorie. Doar așa o mai vede. Înțelegi zădărnicia și disperarea propriului tău creier ale cărui cratere, prin comparație cu creierul celuilalt, sunt tot mai adânci și mai dureroase, căci doar tu ești îndrăgostit și iubești disproporționat, într-un fel pe care doar sufletul o știe în înțelepciunea-i infinită… că toate, toate amintirile sunt doar ale tale din care cresc dinți, mulți dinți, care mușcă din tine bucată, cu bucată, până la os. Înțelegi că nu există iubire pentru oamenii inteligenți, pentru oamenii ambițioși. Și ceea ce este mai rău, nu e handicapul tău de înălțime fizică sau spirituală, ridurile, firele albe sau culoarea ochilor, ci, mai curând, neputința de a comunica sincer, deoarece devine evidentă doar dorința celuilalt de a obține de la tine fericirea orgasmică, dorință care se afirmă de fiecare dată tot mai pregnant, tot mai rapace. Iar tu vrei o altfel de fericire pe care celălalt nu o mai pricepe. Înțelegi că așa cum unul peste altul stă cu putere analizând și calculând certitudinile, îndoielile, dorințele, întrebările, presimțirile, nu facem altceva decât să ne pipăim orgolioși și străini într-un pat în care nu au existat cu adevărat niciodată trandafiri, ci doar spinii lor – o capcană de imprimeuri jalnice, roșii ca bucățile de carne din care mușcă colții viciați ai amintirilor dintr-o altă poveste eșuată, o capcană de flăcări și fum, în care foamea de celălalt nu e decât carne roșie la proțap servită în suc propriu și că senzualitatea este asamblată din cuvinte și oglinzi de vorbit, că iubirea este o porție culinară care trece de la unul la altul prin cutia craniană: o bucată din porcul, boul, vaca, mielul, animale înjunghiate, tranșate și mâncate compulsiv. Înțelegi că iubirea e un joc sinucigaș, pe care cu cât îl joci mai mult, încercând să găsești sensul, cu atât întreprinzi o a acțiune zadarnică care îți va aduce sfârșitul; este ca mersul pe sârmă al unui orb pe deasupra abisului.
Mersul înainte mă interesează doar pe mine, la fel și supraviețuirea căderii în abisul dizgrației, căci, la final, te zărești sub forma unei cifre trecute pe lista artelor numerice. Mda, se pare că iubirea nu este ceea ce se crede, că nu duce spre vreo formă de elevare spirituală, e un vax al minții care își face igiena tantrică. Tandrețea, nici ea nu e sfântă, e o nimica toată, o aberație prin atingere, un altfel de regulat, care dacă ceva a fost atins și luat, altceva decât atinsul și luatul va urma cu necesitate din ceea ce a fost rănit, lezat, vătămat.
Îmi întorc inima pe dos și o golesc de toate mărunțișurile. E gravă și goală. Nu mai zornăie, nu se mai înșiră pe podea, iar ceea se mai vede sunt doar lucruri căzute în muțenie, în tăcere.
Îmi place nespus imaginea călugărului călăreț ce umblă ca o umbră, el și calul său, printre văi și dealuri, rătăcește prin locuri fără oameni și fără fântâni, înfometat și însetat, printre râuri fără poduri, printre prăpastii și munți, printre câmpii și pajiști pustii, fără să povestească nimănui nimic; o umbră pe drumurile fără orizont ale singurătății, pe drumuri tainice, călătorește în sine.
Tot ce îmi mai rămâne este gura mea sângerândă plină de cuie pe care le înfig cu pumnul în căpățâna proastă, doar-doar voi învață ceva în al treisprezecelea ceas. Nu pot spune cât mă doare. Însă, paradoxal, continui să iubesc, și asta este începutul tuturor lucrurilor… bune și rele.
Guest post by Cristina D.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
