Generaţia mea n-a facut altceva decât sa copieze (orice de oriunde). Eu am prins în şcoală chiar momentul în care Ceauşescu a fost dat jos de pe pereţi și înlocuit cu Pamela Anderson. Diferenţa dintre cei doi e atât de mare, încât nu e de mirare că suferim la ora actuală de tulburari comportamentale. Eram în formare, iar “libertatea” din ’89 ne-a cam luat prin surprindere. Sătui de doctrina comunistă inventată de ruşi, am fugit ca proştii spre democraţia pentru care se bat americanii (și urangutanii) cu pumnii în piept. E ceva putred în Danemarca??? Atunci, ce dracu’ să mai zicem de România?
Neamului nostru parcă nu i-ar fi dat să se bucure şi el ca e “român”! Ultimul mare român s-a născut acum mai bine de 500 de ani. O dovedesc sondajele care l-au aşezat pe Ştefan Cel Mare în fruntea clasamentului. Prin urmare, cei ce i-au urmat moldoveanului sunt din ce în ce mai mici. Eu asta am dedus din jocul propus de TVR cu ceva timp în urmă. Nu m-ar mira să am şi dreptate. Dacă ne uităm puţin în jurul nostru, e plin de români mici. Foarte mici. Abia se mai văd. Mă indoiesc că se află printre noi cel cu care se vor mândri urmaşii urmaşilor noştri peste vreo 500 de ani.
Prin urmare, suntem pe măsură de originali pe cât suntem de mari. În orice am face, nu ştim pe cine să copiem mai întai.
Bucureştiul în care m-am născut se vrea dintotdeauna un “mic Paris”, bunică-mea a mâncat toată viaţa cu “furculisioane” (că furculiţele îi alunecau pe gât), apoi maică-mea, după ce l-a visat toată tinereţea pe Alain Delon, s-a lămurit cum e cu francezii şi a bătut la mine ca la fasole ca să-nvăţ engleza şi să plec unde-oi vedea cu ochii.
Dar eu… Am rămas s-o văd pe Oana Zăvoranu cum se transformă în Angelina Jolie, am rămas să mă minunez cum iese curcubeul când vine Bush, am rămas în urmă. În urma viselor maică-mii.
În condiţiile în care lumea a decis să nu mai fie ea însăşi, eu mi-am propus astă seară să fiu o Sarah Jessica Parker Mioritică. O sa discut despre sex și o să mă semnez Săraca Jessica – Parcă. Săracă… sunt. Parcă… sunt. Cu Jessica nu prea am eu nici în clin, nici în mânecă.. cel mult , avem amândouă față de cal.
“Totul este sex”
Nu e un secret pentru nimeni locul pe care îl ocupă “sexul” în viață noastră, a românilor. Nu mă refer acum neapărat la cel pe care îl facem, cât la cel pe care îl întâlnim frecvent în aserțiunile care ne intră în urechi sau care ne ies pe gură.
Sinonimul plin de feminitate al cuvântului “penis”, însoțit de verbe, pronume și adverbe, a devenit astăzi formulă de salut, parte introductivă, cuprins și încheiere pentru orice idee și pentru orice tip de “utilizator” (indiferent de gen sau de speță). Anagrama lui Paul este dealtfel folosită ca o interjecție cu multiple conotații – capabile să exprime orice tip de stare emoțională (de la extaz, la isterie). Și, nu în ultimul rând, “organul” e pus în versuri și folosește ca sonerie de telefon…
Încerc să înțeleg de ce precedată fiind de: conjuncția imperativă “să”, dativul “îmi” și prezentul “bag”, biată “p*lă” – fie-mi scuzat – a devenit refrenul limbii române? Să nu-mi zică nimeni că nu-o folosește, că nu ține vrăjeala cu mine. Am auzit-o în spitale – rostită de medici, în tribunale – rostită de avocați, la operă, la teatru, în cancelarii, în universități, în ambasade, în parlament, la mine în sufragerie… peste tot.
Ce-avem cu ea? Ce-are atât de special?
Am urmărit câteva numere de așa zisă “Stand Up Comedy” – made in România. La fiecare patru cuvinte, hop și pu*a. Unii spectatori râd. De ce? Alții pleacă fruntea. De ce? Alții pretînd că n-au auzit. Încearcă să uite.
Eu… tac. Îi privesc în ochi, dar din păcate ei nu fac același lucru. Le-aș da de înțeles că nu era cazul, că în momentul cu pricina “p*la” nu avea ce caută în gura lor, respectiv în urechea mea.
Citesc teatru contemporan. Câtă “p*lă” e acolo nu găsesc nici în Rahova dacă mă duc! De ce? Vreau să știu de ce. Trebuie să existe un motiv serios la mijloc. Îl caut și nu reușesc să găsesc răspunsul. Automatismele astea verbale denotă prostie. Și mă deranjează. Mai ales când știu că eu însămi cad în capcana asta a p*lii în momentul în care rămân fără cuvinte. E oribil. Și mă bucur că am ridicat problema. Faptul că știu să mă port în societate și că îmi pot înfrâna pornirile vulgare sunt calități dobândite cumva… probabil prin educație, auto-control etc., dar atunci când sunt în largul meu, cu oamenii care mă cunosc bine și față de care nu am nicio reținere… p*la se strecoară frecvent în dialogurile noastre. Inconștient. Ei bine, astă seară am conștientizat-o și pe cuvântul meu că-mi vine să vomit. N-am abuzat niciodată de cuvântul cu pricina, destul că trebuie să-l aud, dar… chiar nu-mi trebuie. Este un cuvânt inutil care demult nu mai înseamnă nimic.
Nu-mi vine să cred că am scris atât ca să desființez “p*la”, dar acum, că am făcut-o, n-am niciun regret. Dimpotrivă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ceri mult, zise el. Valorez mult, răspunse ea.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
