Cum se produce prăbușirea unui om, a unei vieți, a unei realități construite în atât de mulți ani, a unei puteri interioare ridicată cu atât de multă grijă, a unui suflet?
Mai brusc decât te aștepți. Nu vine să îți bată la ușă, ci dă buzna peste tine, fără să te întrebe cât timp poate sta. Îți fură toate emoțiile pozitive, îți lasă doar o singurătate irespirabilă, deșertăciune, frustrare, tristețe. Asta la început, ca apoi, dacă nu dispui de suficientă forță încât să o dai afară, să le substituie cu o amorțeală continuă. Exact ca un anestezic pe creier, ca atunci când eram copii și răceam, încât nimic nu mai avea gust. Doar că acum nu mai discutăm despre mâncare, ci despre viață, una cu zero sentimente, zero existență.
Oscilezi între disperare și resemnare, ieși în public și te ascunzi sub masca pe care deja te-ai obișnuit să o porți. Nu pentru tine, ci pentru cei din jur. Ca să nu-i rănești, ca să nu auzi “totul e doar în mintea ta” sau “nu faci niciun fel de efort ca să-ți revii”, orice sfaturi sau vorbe spuse din iubire și îngrijorare, dar care nu te mai ajută.
Nu poți să le explici ce se întâmplă cu tine, pentru că nici tu nu știi ce înseamnă, cum s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat sau cum să mai ieși la suprafață. Viața ta parcă nu mai e viața ta. Trăiești, dar nu simți să o faci.
Uneori știi cauza, dar soluția seamănă cu un puzzle împrăștiat prin toate locurile pe unde ai trecut.
La început, cauți bucăți din el, încercând cu calm să-l asamblezi măcar un pic, cât ideea că TU POȚI să-ți mai cuprindă pentru câteva momente sufletul, oferindu-ți putere să continui. Apoi, le cauți cu disperare, te cuprinde teama, simți și poți să juri că sufletul îți arde la propriu.
După luni de încercări eșuate, alcătuite din stări deplorabile, cedezi și ceri ajutorul oamenilor din jur. Îl primești, îți oferă o gură sănătoasă de aer curat, câteva reprize de somn fără coșmaruri sau atacuri de panică, senzația mirobolantă că ai găsit drumul spre viața pe care abia mai reușești să ți-o amintești. Dar, inevitabil, te prăbușești iar.
Cine își pansează rana netratată și așteaptă să se vindece?
Gurile de aer redevin atacuri de panică, dar de data asta și mai grele, de parcă respiri durere în loc de oxigen. Somnul e mai mult perioada pe care într-un fel o aștepți, că “măcar atunci nu simți nimic“, dar ai coșmaruri constante. Iar drumul spre o rezolvare te-ai convins că nu există.
Depresia, că așa îi spunem stării jalnice, trece pe la toţi la un moment dat. E puternică, dură, rezistentă, încăpățânată, intensă, profundă. Dar viața, trăirile, conceptele, emoțiile, toate îți aparţin, la fel ca și decizia de a ceda sau de a lupta.
Citiţi şi Depresia – dacă e, e pe bune şi nu glumeşte
Nu ai cum să adormi cu ea și când te trezești să dispară. O să te țină de mână zi de zi, luni după luni, la fiecare pas pe care îl faci. O să aibă grijă să te acopere bine atunci când dormi, o să mănânce alături de tine (când o să-ţi reapară pofta de mâncare), o să încerce să-ți fure zâmbetul atunci când o să poți să-l oferi din suflet și, cu siguranță, o să te acapareze în momente de singurătate. Dar pe parcurs afli și primul pas spre rezolvare, și anume să o accepţi. Nu în sensul că ești dispus să-i oferi un loc în viața ta, pentru că e imposibil să supraviețuiești așa, ci în sensul că înțelegi că ea există. Alegi un om (de preferat cu o diplomă în domeniu), care devine “jurnalul tău uman“, afli că autosugestia face minuni, apoi pas cu pas încerci să îți recuperezi tot mai mult din suflet, până când l-ai recuperat pe tot, de data asta sperând că poți avea mai multă grijă de el.
Guest post by Bianca B.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
