Am fost una din femeile faine din oraș. Nu pițipoanca de serviciu, ci una din acele femei pe care ți le dorești alături ca pe un trofeu. Hai că am început modest!
Să derulez puțin în urmă, către copilărie și adolescență, de unde am doar amintiri triste, atât de bine dosite prin creier, încât am și uitat că am fost mică. Și nu din cauză că a trecut prea mult timp, ci datorită unui mecanism de autoapărare al creierului meu care refuză să stocheze tristețe.
Relația cu mama era tensionată și presărată cu certuri și cu eterna amenințare „taci, că-ți mut gura la spate!”, pentru că inițial aveam păreri și trăiam cu senzația că e în regulă să le exprim. După care am tăcut și mi-am văzut de ale mele, că am înțeles repede cum stă treaba. Stătea ca în filmele americane, când i se citesc drepturile unui arestat: orice spui, se poate întoarce împotriva ta!
Relația cu tata era inexistentă, întrucât el era ca o nălucă și nu ieșea din cuvântul mamei. Sau poate ieșea și nu știam eu, pentru că a fost bărbat tare frumos. Dar mama era masculul alpha în casa aceea.
Despre ai mei n-am știut multă vreme nici măcar unde și ce lucrau, pentru că în casă nu se discutau lucrurile acestea. Ai mâncat? Ți-ai făcut temele? Treci la învățat. Cam atât mi se adresa mie și mai departe urma răceală, îngheț, minciuni, ascunzișuri cu carul și nicio amintire care să implice afecțiune.
Până pe la 14 ani n-am știut unde e centrul orașului. Știam doar drumul spre școală și înapoi și cunoșteam aleile din jurul blocului, că pe acolo mă învârteam. Când am ajuns prima oară în centru, am jurat că n-am văzut ceva mai impresionant până atunci și m-am mirat cu degetul în nas de frumusețea locului. Atât de tută eram.
Dar ce au vrut ai mei să facă mereu pentru noi (eu și frate-meu) – și pentru asta le sunt recunoscătoare – a fost educație. Să învățăm ca să ieșim oameni de ispravă. Cu frate-meu nu le-a ieșit, în schimb eu mereu am fost cât de cât premiantă. Iar cu acest bagaj cultural, împreună cu experiența vieții, a locurilor și a anturajor interesante în care am ajuns, m-am transformat în acea femeie rafinată despre care spuneam la început.
Cea mai mare hibă a mea era că nu mi-era prea clară diferența între bine și rău. Cum adică să fii corect și cinstit? Ce e aia să nu înșeli? Cum adică suferă?! Las’ că-i trece! Găsește pe alta! De primul om care mi-a zis că are principii în viața asta am râs ca proasta, pentru că habar n-aveam ce-s alea. Bine, principiile lui erau idioate, dar măcar știa că trebuie să le aibă.
Alegerile mele în materie de bărbați erau una mai neinspirată ca alta, însă un lucru mi-a fost mereu clar în minte: nu mi-au plăcut niciodată oamenii slabi! Și nu mă refer la kilograme. Toți băieții răi să vină la mine! Dar să fie deștepți, altfel nu simțeam nicio provocare intelectuală.
După câteva relații extreme, am hotărât că e momentul să mă liniștesc. Și am găsit un băiat bun care s-a făcut pe loc preș la picioarele mele. Mirosind slăbiciunea, m-a străfulgerat gândul că nu e ce-mi trebuie și că n-avem cum să ajungem la adânci bătrâneți, dar alungam repede premonițiile acestea și mă convingeam că e ceea ce-mi trebuie. Așa de bine m-am convins, încât am făcut și nunta după doi ani de relație insipidă, incoloră, inodoră. El s-a bucurat și a organizat totul. Dacă îl rugam, cred că mergea să cumpere și rochia de mireasă în locul meu.
La scurt timp după nuntă, am vândut rochia și mi-am luat schiuri. Și mi-am vândut și sufletul altui bărbat rău, dar deștept, după care am picat în cap de atâta dragoste. M-am lăsat cucerită de la primele vorbe și a urmat ceea ce avea să fie cea mai memorabilă și intensă relație a vieții mele. Nebunie împletită cu pasiune, de juram că se rupe sufletul din noi, murim și ne regăsim să ne iubim încă nouă vieți în afară de asta. Cu o singură excepție: nu ne-am sincronizat prea bine și n-am reușit să trecem cu bine testul în viața asta. Pentru că atunci când l-am vrut eu, n-a fost el sigur că vrea. Iar când m-a vrut el, am fost eu sigură că nu-l mai vreau.
Și el mă vrea în continuare, deși au trecut ani de zile, pentru că nu trece aniversare fără să-mi scrie că mă urăște sau că mă iubește, nici el nu știe prea bine.
Ziua în care mi-am făcut curaj să-mi recunosc mie că nu mai pot așa a fost ziua în care am tăiat în carne vie. Soțului i-am recunoscut că am avut o altă relație, celuilalt i-am spus că nu-l mai vreau și să se ducă toți unde or vrea, dar nu după mine. Soțul meu cel slab mi-a declarat bovin că mă iartă și că șterge cu buretele (nu există replică să mă scoată mai tare din sărite!) și l-am urât pentru slăbiciunea de care a dat dovadă și pentru mila pe care a trezit-o în mine.
A revenit la orgoliul care zăcea totuși în el, a activat modul „ură”, s-a aliat cu celălalt pe care îl părăsisem, și s-au dus amândoi la mama să mă pârască. Mama era aliata lui și, de fiecare dată când încercam să-i spun de zbuciumul meu, se făcea că nu aude și mă îndemna să plec capul pentru a nu fi tăiat de sabie. Ceea ce n-au înțeles ei era că relația cu mama era oricum rece și că la fel de rece mă lăsa mutarea lor pentru denigrarea mea.
După un divorț cu detalii penibile și un timp în care m-au ținut ca în ringul de box, cu lovituri mârșave care mă băgau în corzi și care mă aduceau înapoi ca să mai încasez câteva, viața mea s-a așezat frumos cu un bărbat rău, dar bun, căruia i-am povestit totul sincer, ca să nu audă din alte guri, și care a investit încredere în mine ca într-un cec în alb. Este acel bărbat alături de care mi-e drag să adorm și pe care îl văd mereu în băiatul și fetița care ne-au completat atât de frumos familia.
Umblă vorba în orașul meu natal (din care am și plecat) că îmi merge rău, că n-aș fi fericită și multe altele. O las să umble și îmi văd liniștită de viață, că nu mă interesează să conving pe nimeni că nu-i aşa!
Iar mama… a învățat să țină cu mine în al doisprezecelea ceas. Ce să zic?! Nu e niciodată prea târziu.
Guest post by Anca
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
