Ne apropiem, iată, de deznodământul acestui ciclu, acestui circ electoral. Am avut de ales tot între Nae Cațavencu și Agamiță Dandanache, cum ne-a lăsat scris Nenea Iancu al nostru că se va întâmpla în vecii vecilor, amin.
Am făcut, deci, și noi democrație cum am putut, cum s-ar spune. Am făcut și noi tot ce a fost românește posibil și a ieșit pe o parte a Frontului Salvării Naționale Klaus-Werner Iohannis, pe cealaltă parte a ieșit Vasilica-Viorica (fostă Rodica) Dăncilă.
Și dintre dânșii, dă-i și alege.
Pe parcursul campaniei electorale a ieșit la iveală că al treilea candidat, Barna, apreciază estetica în cazul conopidelor, că domnul Paleologu este rârâit și că doamna Dăncilă, până de curând prim-ministru, este, pe lângă celelalte, cunoscutele, și analfabetă științific (ca, de altfel, atâtea alte milioane de români, nu toți ingineri).
Despre problemele de fond s-a reușit din nou să nu se vorbească nimic însemnat. Nu știm ce va fi mai departe cu marile noastre proiecte de țară. Nu știm încotro ne îndreptăm, dacă mergem într-o direcție greșită, fiindcă n-am aflat unde mergem.
Președintele Iohannis a zis, în felul său atractiv ca un sac de cartofi în costum de gală, că o ținem tot ca până acum. Încotro? Căci nu se cade să voiajăm chiar toți.
Ceea ce vrea să spună că la Cotroceni poate să ajungă și Harap-Alb, căci, fără nicio strategie, rămânem tot sub bulgari și vom folosi Dunărea tot ca să ne facem, cel mult, treaba mică în ea. Bine măcar că, pe partea executivă, se vede mâna lui Șică. Face treabă dreapta lui Șică, nu te joci!
Acestea fiind spuse, nu avem niciun pact național pentru educație, niciun pact național pentru sănătate, niciun pact național pentru infrastructura mare din transport, mergem și noi înainte de azi pe mâine și, cum ar scrie Paulo Coelho dacă ar fi român, când ne dorim și noi ceva, tot universul bugetar conspiră împotriva noastră, mai ales că nu avem nici dosar cu șină.
Ne rămâne speranța să nu se deratizeze pe scările noastre de bloc zilele astea, asta dacă mai dorim să trăim, fiindcă ați văzut cazul de la Timișoara, se poate păți și mai rău.
Citiți și Ce am învățat noi la această nouă rundă de alegeri
Apropo de Timișoara, ne apropiem de împlinirea a treizeci de ani de la decembrie 1989 și singurul lucru important care se poate spune despre democrația românească este că măcar nu e o dictatură.
Nu e ea chiar democrație-democrație, dacă dăm afară securiștii din comerț rămânem și fără comerț, cum dacă dăm afară pilele, cunoștințele, relațiile, nășicile, cumnații, tușicile, amantele, nevestele și cumetrii rămânem fără administrație centrală și locală.
Securitatea și Partidul merg neabătut înainte și, dacă ne ajută Dumnezeu, cu un bun program de guvernare, o să avem arii ale cercului cu cât mai multe raze.
Doamne ajută!
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
