Din zori și până la înserare am colindat pădurile. Ne opream doar pentru a bea apă din izvor. Am cules ciuperci, ne-am strigat numele și am ascultat ecoul vocilor noastre. Ne-am rătăcit și ne-am bucurat pentru asta. Ne-am oprit într-o poieniță și ne-am întins amândoi cu fața în soare și tălpile prin iarbă. Stăteam mână în mână și tăceam. Trăgeai cu coada ochiului la mine, nu care cumva să mă trezești din reverie. Din când în când te apropiai indecent de mult de ochii mei și te prefăceai că îi săruți.
Credeai că dorm? Nici gând. Te ascultam cum respiri și inspiram aerul pe care tu îl dădeai afară, nu care cumva să se risipească ceva din tine. Nu te vedeam, dar îți simțeam fiecare gest. Și lupta dintre dorința ta și imobilitatea mea, moțăind aparent. Dar nu ți-am spus nimic pentru că știam că îți doreai să mă aperi. Și ăsta era un mod de a face. Îmi apărai, de tine, liniștea
Spre seară ne-am întors în pustietatea colibei noastre. Primul om era la vreo cinci kilometri distanță și habar nu avea că, acolo, pe deal, doi tineri se bucurau nestingheriți de tot miracolul și blândețea naturii. Am încropit cina din ciupercile culese de noi, cartofi prăjiți în jar și slănină. Ai scos fagure din stupi și mi l-ai întins cu amândouă mâinile. Mirosea a soare și flori.
Apoi am coborât în vale și ai făcut cel mai frumos și liniștit foc pe care l-am văzut vreodată. Era puternic și ar fi putut să mă înghită într-o clipită, de ar fi vrut. Dar i-ai povestit despre iubirea ta și cum nimic nu ar avea vreun sens în lumea ta, dacă eu aș dispărea de acolo, și l-ai îmblânzit. Tu îmblânzeai orice foc. Chiar și pe al meu. Mi-ai povestit în noaptea aceea despre stele și constelații. Eram așa de mică, sub tot cerul acela dureros de înstelat. Mi-ai simțit teama. Mi-ai luat capul și l-ai pus pe pieptul tău: ”Nu îți fie teamă. Atâta timp cât ești lângă mine, nimeni și nimic nu îți va putea face rău”. Și din mică m-am făcut și mai mică. Iar din fragilă și mai fragilă, cumva ca să mă frâng în îmbrățișarea ta și să îți pătrund în atomi, prin piele.
Am adormit acolo, în apropierea focului, în timp ce căpriorul își urla singurătatea. A doua zi, când ne-am trezit, m-ai privit adânc în ochi, în timp ce aveam toate pădurile la picioare și mi-ai spus: ”Aici, exact în locul ăsta ne vom face Raiul nostru. Și vom veni aici de fiecare dată când vom simți nevoia să ne curățăm iubirea. Știu deja cum o să arate” . Și mi-ai povestit, în cel mai mic detaliu, de la parchetul pe care îl vom avea, până la vița de vie care ne va îmbrăca casa iubirii noastre. ”Va fi cea mai rezistentă casă din lume. Pentru că tot ce se naște din iubire e puternic”. Știai până și locul din care vei cumpăra materialele. În tot timpul ăsta în care mă iubiseși pe ascuns, puseseși la cale toate detaliile pentru ca visurile să nu ți se mai învârtă doar prin cap și inimă.
Te-am sărutat acolo. Ți-am sărutat mâinile și ochii. Și ți-am mulțumit pentru că m-ai ales pe mine. Am plecat mână în mână înspre colibă. Am fi rămas amândoi acolo, suspendați cumva în timp și spațiu să trăim decent și cuminte, colindând păduri și dormind afară, pe iarbă. Dar ne-a chemat viața. Aveam încă multă de trăit.
Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Habar nu mai am în ce mâini ți se odihnesc degetele, dar știu că în acel loc, unde pădurile ni s-au așternut la picioare în miez de noapte, nu se vede nicio luminiță pâlpâind în opaiț. E gol și liniște. Pădurea tace și iarba-i necălcată. Doar căpriorul își mai amintește uneori și ne cheamă, urlând a durere și singurătate.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
