L-am întâlnit pe Mihai Călin, actor al Teatrului Național din București, ca să aflu care au fost pașii semnificativi din devenirea dumnealui. Am ajuns să vorbim despre fizică și despre Armată, despre Revoluția din 1989 și despre bunica dumisale venită la noi în țară tocmai din Azerbaidjan.
Mihai Călin nu mai e tânăr ca pe vremea Pro TV-ului, dar nici bătrân nu e. Are 49 de ani și e în, poate, cea mai bună perioadă a carierei. Acum doi ani a luat și Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar. E mare.
Armata unde ai făcut-o, Mihai Călin?
La Buzău.
Și la Revoluție cum ai fost? Ai tras?
La Revoluție eram student în anul III și știam de Timișoara din zilele dinainte, chiar vorbisem cu un fost coleg de școală generală. Cu câteva zile înainte am fost la un film – se dădeau filme la Casa Studenților, unde era un profesor care, înainte de film, le povestea tinerilor despre peliculă. Era foarte interesant. E adevărat că ne cam pierdea de multe ori, fiindcă se lungea. Și nu mai știu ce film am văzut, dar sala era arhiplină – Sala Mare de la Casa Studenților – și chiar i-am spus lu’ ăsta: „Mă, cum ar fi să te ridici acum în picioare și să urli ca ăia de la Timișoara?”. Chiar în zilele alea, 18-19 decembrie; deci aveam conștiința asta. Chiar vorbeam, în lunile dinainte, voiam să facem rost de niște spray-uri de-astea pentru graffiti, care nu se găseau; voiam să facem rost de undeva, să scriem pe zidurile de la Politehnică. Eu eram atunci student la Politehnică, la Teatru am dat după Revoluție. Și în ziua aia am văzut oamenii care se duceau la miting; lucram – mai și lucram –, la prânz m-am întors acasă și…
Ce lucrai?
Lucram ca electronist.
Unde?
La o întreprindere, cam pe unde este Carrefour Orhideea. Și, din anul II, mă duceam și la Teatrul Podul.
Duceai o viață plină, așadar.
Da, da, era o viață full. Și m-a sunat ăla din oraș, prietenul meu, și mi-a zis: „Bă, hai că a început!”. Atât era: „Hai că a început!”. M-a sunat taică-miu, care mi-a spus: „Băi, nu pleca de acasă, că sunt tancuri, e nasol!”. „Da, da, bine!”.
FEMEIA CARE I-A DAT LUI MIHAI CĂLIN LUCIDITATE LA REVOLUȚIE
Tu ești singur la părinți?
Da. Și 21 decembrie a fost o zi senzațională! Am ajuns în Piața Universității, am stat până pe la miezul nopții – și atunci am avut noroc. Am avut noroc că am cunoscut în Piață o fată care mă știa de la Teatrul Podul – și față de care am păstrat și acum o prietenie – și care era exaltată la extrem. Voia să ardem pe baricade, voia să se arunce în baricade de nebună – și nu știu, parcă am simțit nevoia să o mai calmez. Și asta…
… ți-a dat luciditate?
Exact! O țineam pe nebună, știi? (râde). Pe bune. „Băi, Claudia, stai puțin, lasă că putem să aruncăm cu pietre și de aici, nu trebuie să te duci la doi metri de ăia!”. Și asta a făcut ca, la un moment dat, înspre miezul nopții, nu știu cum, să mă uit în jur…
„Ia să plec eu acasă!”.
Era cam pe lângă fântâna de la Arhitectură. Și i-am văzut pe toți milițienii ăia – eram încercuiți, dar de departe – care se apropiau, pășeau încet-încet. Și am văzut două TAB-uri care erau pe strada asta, nu știu cum se numește; când stai cu fața, cu mâna stângă spre Arhitectură și cu dreapta spre Național, e o stradă oblică, una care iese spre fostul C.C.
Academiei, pesemne.
Academiei, cred. Și erau două TAB-uri, care au stat toată după-amiaza acolo, de când ajunsesem eu, pe la 15.00. Și am văzut că se mișcau, veneau; deci asta era târziu. Și zic: „Gata, ăștia ne arestează!”. Pentru că toată după-amiaza, de la 15:00-16:00 până la miezul nopții, ăștia au stat. Și i-am văzut că se apropie. Și zic: „Băi, ăștia ne arestează, se apropie! Nebuno!”, i-am dat două palme, am luat-o de mână și am trecut printre milițieni, că te lăsau să pleci; dacă ieșeai, n-aveai nicio treabă. Și am aflat după aceea că la zece minute după ce am plecat au început arestările alea, noaptea. M-am întors a doua zi dimineața…
La mineriade erai în țară?
Băi, eram; începusem repetițiile la „Trilogia” lui Andrei Șerban exact cu vreo două zile înainte, și pe 13 și 14 ne-au dat liber, pentru că ăștia trăgeau la xerox textele. Și n-am fost în oraș; am fost pe 15. Și am văzut numai la televizor.
Aveai barbă, ochelari? Plete aveai? Erai susceptibil de a fi bătut măr?
N-aveam. Însă am avut noroc, mi-am dat seama. Deja avusesem o ceartă cu tata pe 22 decembrie, când m-am întors acasă de la televiziune și am văzut că începuse să se tragă. Și am vrut să plec înapoi. Și taică-miu – eu m-am înțeles mereu foarte bine cu ai mei – mi-a zis să stau acasă. Stăteam în Drumul Taberei și, ca să ajung în centru,trebuia să trec pe la Orizont, unde era Marele Stat Major – unde au fost decapitați Trosca și ceilalți.
Uslașii.
Da. Și tata mi-a explicat: „N-ai pe unde să treci, n-ai ce să faci! Asta e o tâmpenie, să iasă lumea!”. De-aia e expresia: „Cine n-are bătrâni, să și-i cumpere!”. Un om cu experiență care, mă rog, era și el exaltat că a scăpat de Ceaușescu, dar căruia i-a sunat în minte: „Bă, asta e o tâmpenie, să ieșiți să apărați Revoluția! Vedeți la televizor – ce să facă oamenii acolo? Acolo se trage! E Armata, să-și facă treaba!”. Un om cu capul pe umeri; m-am certat cu el, na, îți dai seama! Dar până la urmă l-am ascultat; am rămas acasă în seara aia. Apoi au fost evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990, când tot așa, am stat cu taică-miu și m-am uitat la televizor, și mi-a zis: „Aici e făcătură! 3.000 de români și 3.000 de unguri, iar între ei sunt 30 de milițieni! Dacă vrei să faci ceva să nu se bată, bagi niște forțe-tampon și îi dai deoparte, nene! Aici ăștia o să se bată, sunt învrăjbiți!”. Și am căpătat încredere în taică-miu – aveam deja încredere, dar i-am dat și mai mult credit. Și deja la mineriadă eram vaccinat cumva, adică…
CUM A VĂZUT MIHAI CĂLIN O MINERIADĂ LA TELEVIZOR, TOCMAI DIN BRAZILIA
…nu-ți mai ardea să fii erou.
Stăteam acasă și știam că sunt provocări și de-astea. Iar la mineriada în urma căreia a picat Petre Roman, în 1991, eram în Brazilia cu „Trilogia”.
Superb!
Și stăteam la televizor cu niște prieteni brazilieni, care aveau un apartament pe Bulevardul Paulista. A fost și un serial, „Avenida Paulista”. Stăteam la televizor, eram doi-trei români și trei-patru brazilieni, ne-au invitat ăia acasă, și am văzut știrile. Și, la televizor, de la noi din țară! Brazilienii, înnebuniți, ne spun: „Băi, asta e la voi! Ia uite, mă, e război!”. Și noi am zis: „Da, mă, știm! Așa e la noi, de vreo doi ani!”. Și atunci am primit ofertă să rămân acolo. Au zis ăia: „Bă, rămâneți aici!”.
Și nu te-a tentat niciodată să rămâi pe vreundeva definitiv?
Nu, nu. Am avut cum; chiar în 1990, la Milano mi-a zis cineva să rămân acolo; apoi în 1991 în Brazilia; în 1996 am fost în America, chiar la New York, și puteam să rămân acolo…
Erai deja la televizor, la PRO TV.
Da, începusem atunci. Totuși, eram cu meseria la început, cu pasiunea; nu puteam s-o rup. Ai mei rămâneau acasă…
Și nici pe parcursul maturizării nu te-a tentat?
Nu.
Niciodată?
Nu. Plus că sunt legat de limbă. N-ai cum să faci asta – actorie în altă limbă; numai dacă o iei din pripă, cum se zice, din tinerețe, foarte din tinerețe, să te duci să studiezi, să stai mulți ani acolo, și chiar și așa… Și eu am fost legat aici de familie… De familie, pur și simplu, de ai mei. Din păcate, i-am pierdut destul de repede.
Ce meserie aveau?
Erau… nu oameni simpli, că nu erau simpli, dar taică-miu era funcționar, „hârțogar”, cum zicea el. Când am picat prima oară la facultate, la Facultatea de Fizică, fiindcă făcusem liceul de profil, a fost dezamăgit; și știi cum e dezamăgirea aia a părintelui care are un copil bun – un bun elev, dar care n-a învățat în ultimele luni și n-a mai reușit la examen. Pe vremea aia era și așa, oarecum rușinos; convenția asta cretină, un jeg de convenție! Să fii student – era obligatoriu. Avea țara nevoie de ingineri (râde).
Ca multe alte convenții cretine din perioada aia.
Asta spun. Din fericire pentru mine, a funcționat foarte bine și asta, acel eșec de la care zici că îți cade cerul în cap, dar care apoi te întărește. M-a lovit foarte tare, dar…Mi-a fost frică să dau la Teatru, deși în adâncul sufletului asta îmi doream.
Și acum, cu fizica la bază, ai fi lucrat la Laserul de la Măgurele sau cum?
Sau eram profesor de fizică. Sau plecam pe undeva, probabil.
Cercetător?
Plecam în străinătate.
Mai știi ceva din fizica aia de la admitere?
Știu ceva, din astea mai simple, din mecanică, din hidraulică. La Politehnică am avut un profesor foarte tare; cu toate că nu eram eu pasionat, era atât de mișto ăla, că am învățat de plăcere. Sunt exemplarele alea de profesori care te…
CUM E TATĂL MIHAI CĂLIN
Și fiul tău către ce se îndreaptă?
În primul rând, îi mulțumesc lui Dumnezeu că e un copil foarte vesel și are mult umor. Nu cred că merge spre zona tehnică, reală; cred că tot așa spre o zonă de științe sociale. Nu vreau să-l împing către actorie, dar aș vrea să îl trimit, spre exemplu, cu o echipă de filmare, când va mai crește un pic, după 14-15 ani – să muncească acolo, să care cabluri, să vadă cum se face, să îl ia ăia pe la cameră, să facă diverse chestii, știi? E foarte talentat la limbi străine.
Asta e foarte bine.
Și acum, la aproape 12 ani, vorbește engleză și germană foarte bine – adică vorbit, nu așa, învățat poezele. Și cred că o să facă ceva în zona asta. E haios, e foarte mișto, ne distrăm. Ne mai și contrăm, că acum a început pubertatea…
MIHAI CĂLIN A AVUT O PILĂ ÎN ARMATĂ. I-A FOST RUȘINE
…o să urmeze greul.
Face baschet… Încerc să mă relaxez ca tată și cred că am reușit, puțin. Nu vreau deloc să meargă spre zona asta de mate-info, am refuzat foarte mult chestia asta cu meditații. Vreau să știe că, atunci când își dorește să învețe ceva, e bine să aibă o minimă seriozitate. Mă rog, mai mult decât minimă; dar să-și caute plăcerea, asta e cel mai important. Vorba lui taică-miu: „Decât un hârțogar prost, mai bine un muncitor bun”. Asta îmi zicea când am picat la facultate și era supărat: „Dacă tu ai impresia că eu o să te bag la mine la serviciu ca să cari hârtii, să fii ca mine, te înșeli! N-o să te ajut deloc să ai un loc călduț! Te duc la ateliere să înveți, dacă vrei, tinichigerie, vopsitorie, nu-știu-ce! Să fii bun în ceva, orice!”. E cea mai sănătoasă lecție! Mi-a pus o pilă, de exemplu, în Armată…
După ce ai picat ai plecat în Armată.
Da.
Și cât ai stat?
Ar fi fost un an și patru luni. Dar în anul ăla, fiind foarte mulți – noi eram decreței, născuți în ’68, dintre care mulți fii de ștabi –, s-a dat un ordin destul de confidențial…
…s-o lase mai moale?
Nu. Cei care depășeau zece luni de armată aveau voie să-și ia concediu două săptămâni, să dea examen la facultate, în timpul Armatei. Dar lucrul ăsta nu s-a spus decât în locuri precum cel în care eram eu. Îmi pusese taică-miu o pilă și am fost câteva luni la o asociație sportivă. Eu făceam și volei; dar acolo am fost, totuși, împins de pila asta, unde nu m-am simțit bine. Adică am experimentat cu rușine ce înseamnă să fii pilos.
Da, un sentiment că nu ești pe picioarele tale. Foarte neplăcut.
Și nu mi-a plăcut deloc, deloc!, a fost umilitor. Nu că s-ar purta ăia urât; se uită unul-doi urât, dar nu e asta. Nu mi-a plăcut; dar asta a fost șansa de a afla de la comandant, care ne-a spus tocmai pentru că eram puțini: „Uite, aveți dreptul să dați examen; cine vrea”. Am fost trei sau patru; ceilalți erau sportivi, mergeau la box, la lupte. Și am dat examen la Seral, la Energetică; după zece luni de armată, nu puteam să dau la Zi. Și am intrat la Energetică și am scăpat de patru luni de armată. Am făcut un an fix, în loc de un an și patru luni. Mi-au dat drumul cu cinci zile înaintea începerii școlii. Altfel, Armata rămâne o chestie destul de cretină, așa. Mai ales cum se făcea la noi, fără instrucție; doar câteva zile am făcut, și după aia muncă – în agricultură, în construcții… Eram un fel de sclavi ai statului român. Și era fără sens ce făceai pe acolo; după-amiază, dacă erai liber, invariabil te întreba cineva: „Ce program execuți?”. „Execut program liber”. „Ia mergi pe platou și smulge iarba dintre pietre!”. Ca să nu fii liber, tu cu gândurile tale! Din când în când, mai ziceai că execuți program de lectură – aveai ziarul „Scînteia”…
„Execut program de lectură”, superb!
Da, era mereu întrebarea asta: „Ce program execuți?”.
CUM VEDE MIHAI CĂLIN VIITORUL: SE TEME DE RĂZBOI
Către viitor cu ce gânduri te îndrepți, Mihai?
Mă gândesc la el – uneori cu îngrijorare, sincer să fiu; alteori (de cele mai multe ori) mai relaxat; încerc să mă relaxez cât mai mult, să mă gândesc că, până la urmă, ce-o fi o fi! Mi-e teamă de un singur lucru: de război. De ăsta chiar mi-e teamă, pentru că sunt conștient că oamenii sunt foarte ușor manipulabili, mai ales pe zona asta naționalistă. Și știu că e greu, aproape imposibil de contracarat, mai ales în condițiile noastre, unde educația este foarte slabă. În rest, eu sunt un om credincios – nu habotnic sau practicant –, și mă rog de sănătate și de pace.
Concluzia care este? Să tragem o concluzie, o cortină de fier peste dialogul nostru. Să vină lumea la teatru?
Să nu fiu patetic. Să vină lumea la teatru, sigur, să vadă ce se întâmplă în jur și oamenii să fie un pic atenți la ceilalți. Poate că e bine să ne spunem, ca un exercițiu când ieșim din casă, că cei cu care ne întâlnim, cunoscuți sau necunoscuți, sunt ca noi și au și ei dreptul la bucățica lor de viață. Atâta tot. Și regret că n-am învățat mai bine limba rusă. Maică-mea și bunică-mea erau rusoaice.
Da? N-am știut. Rusoaice-rusoaice?
Da. Practic, bunica era 100% rusoaică.
Și cum au ajuns ele la noi în țară?
Eh, e o poveste întreagă. Bunicu-meu era basarabean. Și a fost trimis de tatăl lui, înainte de Revoluția bolșevică, la Odessa, dacă știu bine, să se facă cizmar. Era ucenic; și când a fost Revoluția bolșevică, Basarabia s-a unit cu România și s-a închis granița. Și ăsta a rămas acolo; și, mă rog, a trecut prin multe chestii; s-a pocăit, s-a făcut baptist, a devenit pastor baptist și a ajuns prin Azerbaidjan, la Baku; de-acolo era bunică-mea. Dar nu erau azeri, ci o familie de ruși. S-au căsătorit, au făcut copii, bunicu-meu a fost deportat în Siberia vreo trei ani, ca pastor baptist. După aia s-a întors, prin 1940, și au avut interdicție să mai locuiască în oraș. S-au refugiat; au plecat în alt oraș, la nord de Caucaz, după aia undeva la intrarea în Peninsula Crimeea, și acolo i-au ocupat românii și nemții în război, în 1941. Și de-abia atunci au putut să vină în Basarabia, la taică-su, pe care nu-l mai văzuse din 1917.
De 24 de ani!
Maică-mea s-a născut în 1934, tot acolo, la Baku; și în aprilie 1944, când s-a rupt frontul și veneau rușii, ei s-au refugiat în România, că știau ce înseamnă Uniunea Sovietică. Și faza e că eu am învățat pe-acasă rusa; de la șase ani am trăit și cu bunica în casă… Era o rusoaică din asta, vorbea românește cu accent rusesc, mai făcea dezacorduri, ea fiind o femeie deșteaptă – laborantă, chimistă –, dar în România n-a lucrat, că a avut copii, nepoți, toată familia.
Și a rămas în mediul ăsta, fără contacte cu alți oameni.
A avut contacte, dar s-a apucat să învețe limba română la 36-37 de ani, știi?
MIHAI CĂLIN ȘI O ÎNTÂMPLARE DINTR-O MATERNITATE ROMÂNEASCĂ ÎN TIMPUL PRIMĂVERII DE LA PRAGA
Ce să mai înveți atunci…
Și a învățat-o, dar tot cu accent puternic rusesc. Mama, când a venit la zece ani în România, nu știa o boabă românește; dar trăind între copii, din aprilie până în septembrie când a început școala, a învățat și a putut să meargă. Copiii învață imediat! Și eu născându-mă în 1968… eu când m-am născut, Ceaușescu era în vizită la Praga, pe 16 august. Și când a fost intervenția în Cehoslovacia…
…pe 21 august.
Mama era cu mine în spital, încă. Și sentimentul antirusesc fiind atât de puternic, tot timpul i-a fost teamă să nu zică, să nu…
Dar avea un nume tipic rusesc? Svetlana, ceva?
Nu foarte; era Maria. Numele ei de fată era Maria Vasilievna Șeverdeaeva. Numai că ei și-au falsificat niște acte când au venit în România. Le-au transformat în documente românești, că s-ar fi născut în Basarabia, ca să nu-i deporteze rușii. Dacă erau prinși ruși-ruși refugiați în România, îi trimiteau imediat, le ziceau: „Ați fugit de puterea bolșevică!”. Să fii basarabean încă era firesc. Chestia asta pur și simplu i-a făcut să fie ca speriați de bombe. Când venea vorba de asta cu Rusia, cu: „De unde ești?”, nu se discuta! Chiar și acum; am un unchi în America; ieri a împlinit 87 de ani.
Pe ce filieră?
Mama. Fratele ei, Daniel. Eu îi spun „unchiul Danya”, rusește. Unchiul e foarte mișto. Și vorbind acum câțiva ani – ultima oară a fost în România acum vreo patru ani –, nu știu cum a venit vorba despre asta, să-mi mai povestească de Rusia, de nu-știu-ce, și el a zis: „Lasă, nu mai! E mai bine să nu vorbim!”. „Băi, zic, stai puțin, că suntem în 2012…”.
În democrație.
„Suntem în 2012, au trecut 70 de ani!”.
Trauma.
„Băi, zice, lasă, mai bine nu!”. Atunci, când eram mai mic: „Să nu vorbim, să nu se știe, să nu…!”. Și am vorbit ceva rusă în casă, adică înțeleg destul de mult, dar n-am mai folosit limba și se uită. Dacă m-aș apuca de rusă, m-aș pune la punct într-un an de zile, dar n-am motivație.
Să sperăm că nici n-o să ai…
(râde) Așa să ne ajute Dumnezeu.
(sursă foto:internet)
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
