Uneori, îmi impun un moment de tăcere, când:
Nu am de spus ceva valoros.
Când am vorbit destul.
Până când îmi vine rândul să vorbesc.
Când sunt provocată.
Când sunt nervoasă și iritată.
Când intru în biserică, pentru ca Dumnezeu să-mi poată vorbi.
Când ies din biserică, pentru ca Dumnezeu să îmi poată imprima în minte lucrurile pe care le-am auzit.
Când sunt ispitită să bârfesc.
Când sunt ispitită să critic.
Cât să am timp să gândesc înainte de a vorbi.
Te-ai gândit şi tu vreodată că iubirea și acceptarea este tot ceea ce avem nevoie pe această lume?…
Da, tot ce avem nevoie este iubire și acceptare.
Însă noi ne refuzăm nouă înșine acestea și implicit, apoi, le refuzăm și celor din jur.
Atunci când nu accepți sau critici ceva la altcineva, este pentru că nu accepți ceva la tine. Și, poate că atunci când cineva critică sau condamnă ceva la tine, de fapt, nu are o problemă cu tine, ci cu el/ea…
Sună mai simplu decât este (în teorie este întotdeauna mai ușor decât în practică), însă este și eliberator, deoarece, cu puțin exercițiu, dacă îți impui să îți aduci aminte și conștietizezi că atunci când cineva te judecă și te condamnă, de fapt, nu are o problemă cu tine, ci cu el, deja nu te mai ”consumi” atât și, în cele din urmă, ajungi să nu te mai lași afectat și, poate chiar să ai compasiune pentru persoana respectivă.
Așa că, ține minte: atunci când nu-ți place ceva la altcineva, niciodată problema nu este la celălal, ci la tine! Și, cu cât te accepți și te iubești mai mult, cu atât mai mult îi vei iubi și accepta pe cei din jurul tău. Îți vei da seama că fiecare este OK așa cum este, la nivelul la care este…
Ia gândește-te… când cineva te critică sau emite diverse judecăți la adresa ta, dacă tu te-ai accepta pe tine așa cum ești (cu bune și cu rele, că nu este nimeni ”rupt din soare”), te-ar mai afecta părerile lor?!…
Tot ce avem nevoie este iubire și acceptare.
Însă prea adesea, de-a lungul timpului, am primit tot felul de mesaje de neacceptare, precum: critici, evaluări, păreri categorice predici, morală, mustrări etc. Iar neacceptarea îi facepe oameni să se închidă în ei, să intre în defensivă, să se simtă stânjeniți, să le fie frică sau să înceteze să mai încerce lucruri noi.
Acceptarea, pe de altă parte, te face să te simți în siguranță, iar la un nivel foarte profund te face să te simți iubit. Pentru că a-l accepta pe celălalt ”așa cum este” este un adevărat act de iubire, nu-i așa?!
Nu confunda iubirea de sine cu egoismul.
Pentru a putea să îi pui masca de oxigen celui de lângă tine, trebuie să poţi respira tu însuţi.
Însă câți dintre noi se iubesc și se acceptă așa cum sunt?
Tu te iubești și te accepți?
Dacă răspunsul este nu, să nu uiţi că valoarea ta nu scade în funcţie de inabilitatea cuiva de a o vedea. E păcat să nu-ţi dai voie să străluceşti doar pentru că ai culoarea verde spre exemplu la strălucire, iar lor nu le place culoarea aceasta.
Zi frumoasă !
P.S. Câteva din necuvintele lui Nichita, căci dacă nu existau, trebuiau inventate !
Guest post by Monica Costin
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
