Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și normelor unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante perioade din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada ultimilor ani pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada etern-explorabilă.
I Won’t Come Back/Ya ne vernus (R: Ilmar Raag, 2014)
Când ai crescut în lipsuri și cu multe greutăți, viața liberă ți se pare cel mai frumos dar. Cam asta ne sugerează la început I Won’t Come Back, în regia lui Ilmar Raag. Filmul se deschide puternic: în prima scenă (festivitatea de încheiere a studiilor liceale), o întâlnim pe sfioasa și introvertita Anya Morozova (Polina Pushkaruk).Tânăra a crescut într-un orfelinat, iar acum primește felicitările și onorurile dascălilor de la clasa ei. Strădania ei la învățătură a fost răsplătită cu medalia de aur, iar drumul pare deschis către succes. Timida fată respinge avansurile unui june insolent (poartă același nume de familie, dar nu sunt rude) care o curtase asiduu. Raag împinge în fața camerei nu numai două actrițe prea fragede, dar și peisaje virgine din fostele republici sovietice. Din mașină, din tren sau din mers, imaginile infuzează întreaga poveste și imprimă o notă de melancolie și duioșie, care să rimeze cu sentimentalismul dulceag. Pe măsură ce acțiunea avansează, determinarea fetelor crește, iar relația dintre ele se sudează. Nota de tragism, ivită către final, invită la moderație și reflecție. Pierderea Kristinei devine absurdă, așa cum pare să fie – uneori – însăși viața. Permanenta căutare pentru acceptare și dragoste devine scopul lungii sale călătorii. Ultima haltă, orașul bunicii Kristinei, din Kazahstan rezolvă lupta înverșunată a eroinei pe drumul către sine și către o lume mai bună. Regizorul a orchestrat întâlnirea din final, iar aerul de poveste tipic rusească este perturbat doar de apariția acelui ou Kinder, marcă a lumii moderne, cosmopolite, care-a invadat și cel mai îndepărtat locușor din „mama Rusie”. Este lăudabil efortul regizorului de-a fi dirijat munca destul de dificilă (una dintre actrițe are chiar treisprezece ani) și că a îndreptat atenția publicului, saturat de imagini-șablon cu adolescenți rebeli, către o categorie de eroine din zona „marginalilor”. Finalul peliculei explică hotărârea expusă încă din titlu. I Won’t Come Back devine alternativa pentru o cinematografia obișnuită să ofere doar imagini frumoase.
Mommy (R: Xavier Dolan, 2014)
Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. Povestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor. Mommy devine portretul unei „Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o „dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi. Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.
Louder Than Bombs (R: Joachim Trier, 2015 )
Lungmetrajul cu o narațiune fragmentată prezintă o cronologie ondulatorie care-l face să pară sofisticat. Inițial, cineastul își intitulase filmul Back Home, dar atentatele din 13 noiembrie de la Paris l-au determinat să îl schimbe în Louder than Bombs. Casa părintească, situată într-o zonă verde dintr-o suburbie a New York-ului nu mai reprezintă, de la moartea mamei celor doi băieți, decât un câmp cu ruine. Gene Reed (Gabriel Byrne) – profesor la liceul din zonă – încearcă cu disperare să reconstruiască relaţia cu cei doi băieţi ai săi: Jonah (Jesse Eisenberg) şi Conard (Devin Druid), dar amintirile diferite pe care fiecare le are despre Isabelle nu fac altceva decât să deterioreze această relaţie și-așa destul de dificilă. Așadar, sub acelaşi acoperiş Gene, Jonah şi Conard se vor confrunta, pe rând, cu semnificația cuvintelor „soţie” şi „mamă” a femeii pe care o iubesc şi pe care realizează că nu au cunoscut-o niciodată cu adevărat. Cum va reuși mezinul, ultimul inocent, să reacționeze la divulgarea inevitabilă a secretului din spatele accidentului în urma căruia mama sa a murit? Deja tulburat de această pierdere, adolescentul refuză orice „punte” între el și ceilalți membri. Joachim Trier oferă un portret de familie devenită incomodă pentru că fiecare membru pierde din vedere locul pe care îl deținuse în fața celorlați. Tatăl – apăsat de regrete și mistuit de neliniște – este surprins într-o legătură cvasi-clandestină cu o colegă, profesoară de literatură la liceul în care preda. Mezinul pare subjugat de un imaginar macabru (stimulat și de jocurile virtuale) și refuză să primească sprijinul oferit din afară (mai ales de la amanta tatălui). Timp de 1h 49 min, Joachim Trier își menține publicul captiv într-un vârtej de imagini delicate (cadrul de deschidere arată mâna unui tată care prinde mâna unui nou-născut), discrete sau vijelioase, ca într-un veritabil caleidoscop și sculptează portrete expuse într-un orizont dramatic. La final, regăsim locul fiecărei piese din acest puzzle emoționant.
The Beguiled (R: Sofia Coppola, 2017)
După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”, iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864. Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice. The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv. Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.
Lady Bird (R: Greta Gerwig, 2017)
Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in Distress, Mistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”. Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili.
Întortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de ani – Saoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
